Evanghelia zilei: Mt 21, 12 – 14, 17 – 20
În vremea aceea a intrat Iisus în templul lui Dumnezeu şi a dat afară pe toţi cei care vindeau şi cumpărau în templu şi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care vindeau porumbei şi le-a zis: scris este: casa Mea se va chema casă de rugăciune, iar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari. Şi au venit la Dânsul, în templu, nişte orbi şi şchiopi şi i-a vindecat. După aceea, lăsându-i, a ieşit afară din Ierusalim, la Betania şi noaptea a rămas acolo. Iar a doua zi, când se întorcea în oraş, a flămânzit; şi văzând un smochin lângă drum, S-a dus la el, dar negăsind nimic într-însul, decât numai frunze, a zis smochinului: de acum înainte să nu se mai facă rod din tine în veci. Iar smochinul s-a uscat în clipa aceea. Văzând aceasta, ucenicii s-au minunat şi au zis: cum de s-a uscat smochinul acesta într-o clipă?
„Casa de rugăciune”
Raţiunea pentru care a fost construit templul din Ierusalim a fost împreuna-locuire a lui Dumnezeu cu oamenii pentru a asculta rugăciunile robilor Săi. Acest lucru l-a arătat însuşi regele Solomon în rugăciunea pe care a înălţat-o Domnului Dumnezeu la sfinţirea templului:
„Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Cerul şi cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puţin acest templu pe care l-am zidit numelui Tău. Însă caută la rugăciunea robului Tău şi la cererea lui, Doamne Dumnezeul meu! Ascultă strigarea şi rugăciunea lui cu care se roagă astăzi; Să-ţi fie ochii Tăi deschişi ziua şi noaptea la templul acesta, la acest loc, pentru care Tu ai zis: Numele Meu va fi acolo; să asculţi strigarea şi rugăciunea cu care robul Tău se va ruga în locul acesta. Orice rugăciune, orice cerere care se va face de orice om din tot poporul lui Israel, când ei îşi vor cunoaşte mustrarea cugetului lor şi îşi vor întinde mâinile lor la templul acesta, Tu să asculţi din cer, din locul şederii Tale şi să miluieşti; să faci şi să dai fiecăruia după căile sale, după cum Tu cunoşti inima lui; căci Tu singur ştii inima tuturor fiilor oamenilor; pentru ca să se teamă de Tine toate zilele, cât vor trăi pe pământul pe care l-ai dat părinţilor noştri! Chiar străinul, care nu este din poporul Tău Israel, de va veni pentru numele Tău din pământ depărtat, căci se va auzi de numele Tău cel mare şi de mâna Ta cea puternică şi de braţul Tău cel întins şi el va veni şi se va ruga la templul acesta, să-l ascuţi din cer, din locul şederii Tale şi să faci tot ceea ce străinul Îţi va cere ţie, pentru ca să ştie toate popoarele pământului de numele Tău, să se teamă de Tine, cum se teme poporul Tău Israel şi să ştie că numele Tău este chemat peste templul acesta pe care eu l-am zidit!” (3 Reg 8, 27 – 29; 38 – 43).
Aşadar numirea pe care o dă Domnul Hristos templului din Ierusalim: „Casă de rugăciune” este definitorie. În această casă de rugăciune, unii se ocupau cu vânzarea şi cumpărarea de animale, căci, trebuie să menţionăm că, în templu cultul era sacrificial. Fiecare familie aducea, după posibilităţi, diferite animale care erau sacrificate, cu sângele acestora stropindu-se jertfelnicul.
Citim în Evanghelia după Luca că atunci când s-au împlinit zilele „curăţirii lor”, după Legea lui Moise, Fecioara Maria şi Dreptul Iosif, L-au adus pe Pruncul Iisus la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în Legea Domnului (că orice întâinăscut de parte bărbătească să fie închinat Domnului) şi au adus atunci ca să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel.[1]
Aceste turturele şi aceşti porumbei se vindeau undeva în curţile templului. Tot acolo se mai vindeau miei şi oi. Prin urmare iudeii au făcut din curţile templului o piaţă de vânzări-cumpărări. Se vindeau animale, de diferite mărimi, care erau cumpărate de cei ce veneau la templu proporţional cu păcatele pe care le-au săvârşit. Omul care aducea un animal de jertfă îl aducea pentru curăţirea sa de păcate şi pentru câştigarea îndurării lui Dumnezeu. Punea mâinile asupra animalului pentru a-i transmite păcatele sale, după care animalul era sacrificat.
Se socotea că jertfa aceasta are un caracter de ispăşire, de iertare a păcatelor. Scopul jertfei era ispăşirea păcatelor omeneşti, adică Dumnezeu vrea propriu-zis jertfa omului, nu a animalului.[2] De fapt, psalmistul David face referire la acest lucru atunci când spune în Psalmul 50:
„Jertfa plăcută lui Dumnezeu, duhul umilit, inimă înfrântă şi smerită Dumnezeu nu va urgisi.” (Ps 50, 18).
Fiecare om era obligat de conştiinţă să aducă animale ca jertfă, drept ispăşire pentru păcatele sale. Dacă însă nu avea inima înfrântă şi smerită, nici jertfa substitutivă de animale nu putea să-i aducă iertarea păcatelor. Se întâmpla atunci ceea ce se întâmplă astăzi cu unii dintre creştini care fac din Taina Spovedaniei o formalitate. Spovedania nu a fost lăsată de Dumnezeu pentru o curăţire temporară de păcate, ca apoi omul să se întoarcă înapoi la păcatele sale.
Citim în cartea profetului Ieremia, în capitolul al VII-lea aceste cuvinte de mustrare:
„Dar dacă în voi vă veţi pune nădejdea prin vorbe mincinoase, din care nu veţi avea nici un folos şi dacă ucideţi, şi vă desfrânaţi, şi furaţi, şi juraţi strâmb şi dacă umblaţi după dumnezei străini, pe care nu-i cunoaşteţi, aşa ca să fie spre răul vostru… Ba încă aţi venit şi-n faţa Mea aţi stat, în casa unde se cheamă numele Meu şi aţi zis: Noi ne-am ferit de la a face astfel de urâciuni… Oare peşteră de tâlhari este în ochii voştri casa Mea, în care se cheamă numele Meu?” (Ier 7, 8 – 11).
La acestea a făcut referire şi Domnul Hristos atunci când, după ce i-a scos afară din templu pe cei ce vindeau şi cumpărau, le-a zis:
„Scris este: Şi va fi casa Mea casă de rugăciune; dar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari.” (Mt 21, 13; Mc 11, 17; Lc 19, 46).
Aşadar dacă ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu trebuie să ne lepădăm de păcatele noastre; apoi să lepădăm toată grija cea lumească. De ce? Pentru că nimeni din cei legaţi cu pofte sau cu desfătări lumeşti nu este vrednic să fie slujitor al lui Dumnezeu.
[1] Lc 2, 22 – 24.
[2] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, p. 247.
