„Cel ce crede, ARE viaţă veşnică” (Joi, Săptămâna a II-a după Paşti)

de | mai 5, 2022

Evanghelia zilei: In 5, 24 – 30

Zis-a Domnul către iudeii care veniseră atunci la Dânsul: adevărat, ade­vărat vă spun vouă, că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă. Adevărat, adevărat vă spun vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi care vor auzi vor învia. Căci precum Tatăl are viaţă în Sine însuşi, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine însuşi; şi I-a dat Lui putere să facă judecată pentru că este Fiul Omului. Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui; şi vor ieşi cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândei. Nu pot Eu să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la voia Mea, ci voia Tatălui Meu, care M-a trimis.

„Cel ce crede, ARE viaţă veşnică”

Credinţa în Fiul lui Dumnezeu şi în cuvântul Său este viaţă, iar necredinţa este moarte. Unicul drum prin care se trece de la moarte la viaţă este cel al ascul­tării cuvântului Domnului nostru Iisus Hristos.

Este ceva ce trebuie să reţinem; a spus Mântuitorul:

„Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.” (In 5, 24).

Verbul „are”, la timpul prezent, arată că viaţa veşnică începe, pentru cei ce cred în Hristos, încă de pe acum. Chiar momentul chemării lui Hristos la credinţă este ceasul primei învieri. Cuvântul lui Hristos este adresat tuturor, dar nu toţi morţii participă la această înviere, ci numai cei ce AUD „glasul Fiului lui Dumnezeu”, adică cei ce ascultă cuvântul lui Hristos şi cred în El.

Spune Mântuitorul:

„Adevăr, adevăr vă spun, că vine ceasul, şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia.” (In 5, 25).

Un prim înţeles al acestei declaraţii a lui Hristos se referă la cei morţi care, auzind glasul Lui, au fost înviaţi de El încă pe pământ, sau care, morţi încă sufle­teşte, aud tot aici, sau acum, cuvântul Lui, şi astfel vor avea parte de viaţa veşnică. Un alt înţeles al acestei declaraţii a lui Hristos este în legătură cu judecata.

Judecata este pentru toţi oamenii. Toţi vor sta înaintea Dreptului Judecător, dar cei care ascultă acum cuvântul Domnului Hristos şi cred în El la judecata care osândeşte nu vor veni, ci se vor muta din moarte la viaţă. Pe de o parte, Hristos, vorbind despre judecată, ne insuflă frica; pe de altă parte, spunând că prin credinţa în El vom scăpa de judecata care osândeşte, ne insuflă nădejdea. Astfel, Hristos este atât cel ce ne poate judeca, dar şi cel ce ne poate scăpa de judecată, dacă credem în El.

Judecata cu care vom fi judecaţi este, sau mai bine zis are loc în viaţa aceasta. Spune Domnul Hristos:

„Adevăr, adevăr, vă spun, că vine ceasul, şi ACUM este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce vor auzi vor învia.” (In 5, 25).

Ceasul judecăţii este ACUM. Este vorba de ceasul când cei care au auzit cuvântul, au devenit vii, au înviat, au venit la viaţa cea adevărată; şi-au schimbat viaţa, pentru că şi-au schimbat credinţa.

Sunt însă unii care au auzit cuvântul şi nu l-au înţeles, pentru că    l-au des­părţit de Biserică, cea care l-a primit şi l-a explicat secole de-a lun­gul. Noi nu auzim cuvântul în afara Bisericii. Dimpotrivă, cei care vor în­via vor fi cei care aud cuvântul propovăduit de Biserică. A te pocăi nu în­seamnă a trece de la o confe­siune la alta, cum greşit înţeleg unii, ci a te schimba fundamental. Această schim­bare este definită, în limbaj teolo­gic, prin cuvântul metanoia. Ce este metanoia?

Metanoia înseamnă schimbarea cugetului, nu numai revenirea la o viaţă raţională (după fire) ci şi aproprierea „cugetului lui Hristos”. Meta­noia începe cu auzirea cuvântului lui Dumnezeu, care are o forţă voca­ţională de interpelare, de chemare la dialog personal şi comuniune per­so­nală cu Hristos. Acest prim stadiu poate fi numit iluminare (deoarece auzim cuvântul lui Dumnezeu); urmează apoi pocăinţa (adică revenirea sau conformarea noastră la cuvântul lui Dumnezeu) şi în cele din urmă încorporarea noastră eclezială sau încorporarea noastră în Biserică (care înseamnă comuniunea cu Dumnezeu).

Pe de altă parte, metanoia înseamnă schimbarea duhului, înnoirea minţii, nu numai întristarea, părerea de rău sau regretul pasiv, ci con­ver­tirea profundă, orientarea fundamentală a vieţii.[1] Cuvântul meta­noia mai poate fi asociat şi noţiunii de „luminare” – care aparţine atât Bote­zului cât şi Spovedaniei, în accep­ţiu­nea că Spovedania este o recapi­tu­lare a Botezului, „al doilea Botez” sau „o a doua iluminare” (Evrei 6, 6).[2]

Trebuie să ştim că înainte de a participa la slujbele Bisericii trebuie să ne curăţim trupul şi sufletul. „Unge capul tău şi faţa ta o spală”[3] – ne îndeamnă Mântuitorul vizavi de trup. În ce priveşte sufletul, acesta trebuie curăţit de patimi şi păcate. Numai curăţaţi de patimi putem sta în casa Tatălui. Ne spune Domnul Hristos, în Predica de pe Munte:

„Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.” (Mt 5, 23 – 24).

Nu putem intra în relaţie cu Dumnezeu, dacă nu ne-am curăţit su­fle­tul; nu putem deveni fiii lui Dumnezeu, prin har, dacă nu suntem pre­ocupaţi de sufletul nostru. Numai făcându-ne fiii lui Dumnezeu îl putem cunoaşte pe Tatăl; îl putem simţi ca după chipul unui tată de aici, care îşi dă totul copiilor lui, care trăieşte pentru copiii lui, care este me­reu pre­ocu­pat de copiii lui. În această relaţie, copilul este mereu în preajma pă­rin­telui întrebându-l la tot pasul. Pune întrebări şi aşteaptă răspuns, pentru că are lângă părintele său cel mai profund sentiment al protecţiei.

Totuşi şi copilul are partea lui de împlinit în relaţia cu tatăl: el trebuie să ceară. Dacă nu cere, nu primeşte! La fel şi creştinul este un „cerşetor” al milei lui Dumnezeu; el cere totul: de la darurile acestea mici (sănătate, pace, bună sporire), până la darurile cele mai mari (mântuire şi viaţă veşnică). Însă are şi el partea lui de împlinit: curăţirea sinelui – aici şi acum.

[1] Sfântul Isaac Sirul, Cele 100 de capete, 44, în Filocalia 8, Bucureşti, 1979, p. 105.

[2] ION BRIA, Dicţionar de teologie ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 250.

[3] Mt 6, 17.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
„Cel ce crede, ARE viaţă veşnică” (Joi, Săptămâna a II-a după Paşti)
„Cel ce crede, ARE viaţă veşnică” (Joi, Săptămâna a II-a după Paşti)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Cum simplificăm o viață tot mai complicată? (ep 13)

Cum simplificăm o viață tot mai complicată? (ep 13)

„Părintele Isidor nu-şi întrerupea niciodată postul: ţinea în permanenţă plăcutul post al abţinerii de la vorba cea multă. De la mâncăruri şi băuturi de soi se abţinea oricum tot timpul, de vreme ce nu avea de nici unele dintre aces­tea. Căci el nu avea nimic, iar...

Categoria Psalmilor de implorare (penitențiali): Psalmul 37 (38)

Categoria Psalmilor de implorare (penitențiali): Psalmul 37 (38)

Psalmul acesta de lamentație scoate la iveală o deosebită sensibilitate morală. Poate fi vorba de o boală misterioasă și grea, probabil lepră l-a lovit pe protagonistul acestui psalm. Din perspectiva doctrinei vechitestamentare a retribuției, această boală este trăită...