–Părinte Florea, prima întrebare la care vreau să ne oprim este legată de acel duh tot mai străin de Ortodoxie, care a cuprins maniera cântării în biserică. Biserica exclude folosirea acompaniamentelor muzicale în cadrul slujbelor. Din ce cauză se produc aceste fisuri și cum poate fi eradicată această influență străină?
-Într-adevăr, în agora cetății noastre ne lovim de multe duhuri nepotrivite, rupte de învătătura și Tradiția Bisericii noastre de veacuri si, în speță, se întâmplă acest lucru și cu muzica de tradiție bizantină sau psaltică, pe care noi psalții o cântăm și pe care de multe ori o tratăm cu superficialitate. Aș lega prima parte a întrebării tale cu ultima parte și aș spune că duhul acesta străin care a cuprins cântarea în biserică se datorează întâi de toate nouă, pentru că noi suntem cei care o acceptăm și nu luăm o decizie radicală de a respinge toate aceste „duhuri” care vin asupra Bisericii și a noastră.
Atunci când vorbim de folosirea acompaniamentelor muzicale în cadrul slujbelor, aș vrea să cred că vorbim doar de folosirea unui ison electronic și nu de altceva. Este o problemă foarte delicată pe care o cunoaștem cu toții. Această situație este foarte complexă și diferă de la caz la caz. Unii dintre psalți folosesc isonul electronic sau isocratima din comoditate. Chiar dacă într-o strană sunt mai mulți psalți, se alege de multe ori să se țină isonul electronic și nu de unul dintre psalți, ceea ce este total greșit. Și mă gândesc de multe ori la cuvintele IPS Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților care spune că: „Isokratima se aseamănă unei candele electrice, pe când isonarul este un suflet care rezonează cu ritmul melodic al cântărețului. Isokratima nu poate trăi și transmite implicit nimic”.
O altă realitate este aceea că mulți psalți folosesc isonul electronic ca un „ajutor”, pentru că în multe dintre parohiile noastre nu regăsim un al 2-lea psalt care să ajute și să deservească strana. Nu vreau să fiu perceput greșit și să fiu înțeles greșit că sunt pro isocratimă. Nicidecum! Pentru ambele situații pe care le-am prezentat, consider că rezolvarea este aceea de a reflecta cu atenție la aceste situații și de a le rezolva. Fiecare psalt, în locul slujirii lui, să se gândească serios la a-și crește viitori psalți, care să îl ajute, iar mai apoi pentru a salva această situație, care evident nu este canonică, adică, – folosirea isonului electronic.
O altă realitate care din păcate poate fi valabilă în anumite contexte dar nu este universabil valabilă, este aceea că o bună parte dintre preacucernicii părinți de la parohii neglijează mult prezența cântărețului/psaltului în biserică. Aici, aș vrea să descriu câteva situații triste pe care mulți dintre noi, psalții, le-am trăit și ne-am confruntat cu ele:
-în unele locuri cântăreții nu au o pregătire muzicală, teologică și liturgică, ceea ce poate duce la scăderea respectului față de rolul lor;
-unii preoți consideră că slujba se poate face „și fără cântăreț”, ceea ce ignoră total importanța prezenței unui psalt în biserică;
-dacă un psalt nu este angajat și nu are o remunerație clară, acest lucru poate duce la relații tensionate;
-în parohiile unde slujbele se desfășoară mecanic, fără implicare sufletească, toți slujitorii, fie preoți sau psalți, ajung să fie priviți doar ca piese de mecanism și nu ca persoane cu vocație.
Toate aceste lucruri pot fi evitate dacă preotul vede în cântăreț un colaborator esențial în transmiterea duhului slujbei. Trebuie să existe o sinergie între preot și psalt. Trebuie să existe o conlucrare reală și nu o executare de sarcini. Prima regulă din fișa postului pentru ambii slujitori (preot și psalt) este aceasta: sinergie, conlucrare și unitate între preot și psalt, și viceversa.
-Lycourgos Angelopoulos, unul dintre patriarhii muzicii bizantine, afirmă că această cântare de tradiție bizantină ,,este o cărare duhovnicească, o practică ascetică, o ucenicie într-ale tainei”. Nicolas Losssky considera că pentru a înțelege aceste cuvinte, trebuie să îl ascultăm pe Lycourgos Angelopoulos cântând sau dirijând. Sfinția voastră l-ați audiat și v-ați folosit, atât muzical cât și duhovnicește. Ne puteți spune în câteva fraze la ce se referă vrednicul de pomenire profesor șiprotopsalt, când rezumă în aceste câteva cuvinte toată măreția și impactul cântării psaltice?
-Muzica psaltică este cărare și scară care te unește cu Raiul. Cuviosul Porfirie ne spune clar că:„Muzica bizantină este foarte folositoare de suflet. Nu trebuie să existe niciun creștin care să nu cunoască muzica bizantină. Ea are o legătură directă cu sufletul”. Iar Sfântul Paisie Aghioritul face următoarea afirmație: „Cartea de muzică îți pune limite. Însă inimii nu-i poți pune limite”. Atunci când inima cântărețului lucrează, psalmodia se îndulcește. Chiar o disonanță de ar face, devine plăcută deoarece este îndulcită de inimă.
Ai adus aminte de vrednicul de pomenire Lycourgos Angelopoulos, care fără îndoială este un reper fundamental în muzica psaltică bizantină contemporană, atât prin activitatea sa artistică, cât și prin prezența sa la Masterclass-ul de Cânt Bizantin de la Iași. El este în cele din urmă inițiatorul acestui Masterclass de Cânt Bizantin desfășurat la Iași în fiecare an. Dacă ar fi să rezum în câteva cuvinte gândurile vrednicului de pomenire Lycourgos, aș spune că muzica psaltică este o muzică isihastă. Totul pornește în tăcere și se termină în tăcere, așa cum ne spunea dl. Adrian Sîrbu. Isihasmul trebuie să fie o preocupare pentru noi toți, pentru preoți, psalți, ucenici și credincioși, s.a.m.d.
–Părinte Florea, vă cunosc din băncile Facultății de Teologie de la Sibiu. La acea vreme erați dirijorul Grupului Psaltic ,,Sfântul Ierarh Andrei Șaguna”, iar astăzi activați la Catedrala Arhiepiscopală din Roman, ca arhidiacon și protopsalt. Îmi amintesc cu multă prospețime de amprenta pe care ați lăsat-o asupra facultății și grupului, în timpul studiilor universitare. Privegherile de noapte de la capela facultății au strâns mulți ucenici în preajma sfinției voastre. Eu nu am în minte decât imaginea lui ,,George” ca iubitor de slujbe și îndrumător de tineri pe calea cântării psaltice. Or, ceea ce îi apropia era dragostea. Mulți s-au format sub înrâurirea acesteia și a devoțiunii dumneavoastră. Părinte Florea, ce a însemnat pentru sfinția voastră perioada Sibiu ? Datorați cuiva ceva în mod deosebit?
-Să știi, Constantin, că pentru mine Sibiul a fost o adevărată provocare. Îmi amintesc cu nostalgie de fiecare moment petrecut la Sibiu. De oamenii minunați pe care i-am întâlnit și pe care îi prețuiesc, de profesorii de elită pe care i-am avut ca dascăli și care au sădit în sufletul meu setea și foamea de Dumnezeu, de toate slujbele pe care le săvârșeam în Paraclisul Facultății, și în special de Grupul Psaltic „Sfântul Andrei Șaguna”, și de toți membrii acestuia cu care am construit în timp, cu muncă și răbdare, un grup psaltic, de care eram împlinit și fericit. Am avut bucuria de a lucra cu tineri, iar acest lucru mă motiva să muncesc și mai mult, dedicându-mă acestei arte cu timp și fără timp, pentru că observam că în spatele meu se năștea o generație care avea nevoie de îndrumători bine instruiți. Am lucrat de asemenea și cu Grupul Psaltic Feminin „Sfânta Muceniță Anastasia”. Cu toate aceste grupuri susțineam diferite activități și concerte Pascale, concerte de colinde, activități desfășurate în colaborare cu ASCOR Sibiu. Însă cel mai important lucru pe care îl săvârșeam alături de acești oameni minunați era acela că eram prezenți la privegherile de toată noaptea care se săvârșeau în Paraclisul Facultății de Teologie, un loc extrem de potrivit pentru noi, unde sufletul se liniștea. Lui Dumnezeu, întâi de toate, Îi mulțumesc pentru toate aceste lucruri pe care le-am realizat în minunatul Sibiu cu acest cor. Îi mulțumesc de asemenea părintelui Adrian Dobreanu, cel care este fondatorul principal al acestor grupuri încă din anul 2009. Am acceptat provocarea părintelui Adrian de a prelua grupul psaltic în anul 2017 și am lucrat cu psalții din acest grup până în anul 2020. O mulțumire profundă ca și grup i-o datorăm dl. Prof. Adrian Sîrbu, dirijorul Corului Academic Byzantion din Iași, pentru că a sădit în sufletele noastre înțelesurile duhovnicești ale muzicii psaltice. Acest lucru a contribuit foarte mult în formarea noastră duhovnicească.
-În spațiul ortodox există o controversă între cei care consideră că doar muzica de tip monodic este liturgică, pe când alții consideră că și polifonia poate fi socotită liturgică. Cum vedeți această controversă și care este maniera de cântare în duhul rugăciunii liturgice comunitare?
-Cunoaștem faptul că tradiția răsăriteană a păstrat de-a lungul veacurilor cântarea monodică. Această cântare reflectă unitatea Bisericii, sobrietatea slujbei și chemarea la introvertire. Am putea spune că este o cântare care nu caută să impresioneze, ci mai degrabă să aducă pace. Pe de altă parte, știm că în unele locuri s-a dezvoltat și o cântare polifonică sau armonizată, mai ales sub influența tradiției slave sau vest-europene. În fața unei astfel de controverse, cred că e bine să nu fim extremiști, ci cumpătați, smeriți, nu făloși. Și să nu ne batem în piept că doar monodia sau polifonia ne introduce în stare de rugăciune sau isihie. Fie că e monodie sau polifonie, să slujească smerit cuvântului liturgic.
-Părinte, pe ce culmi îl poate purta mândria pe un psalt ?
-Mă bucur că m-ai întrebat acest lucru, dragă Constantin, și sper să ajungă mesajul acesta la câți mai mulți tineri care acum sunt la început și se îndulcesc de melosul cântarilor bizantine. Cântarea frumoasă, bine executată poate înălța sufletul omului, dar tot ea, dacă nu e însoțită de smerenie poate înălța pe om pe culmi greșite, cum ar fi: slava deșartă – unde psaltul crede că vocea lui e mai importantă decât rugăciunea; comparația – unde psaltul începe să judece pe ceilalți: „eu cânt mai bine, eu știu mai multă teorie”, și în cele din urmă mai este și culmea independenței – unde psaltul nu mai ascultă nici de preot, nici de duhul slujbei; și poate cel mai periculos lucru, culmea închipuirii – unde psaltul uită cel mai esențial lucru – acela că tot ce are este dar de la Dumnezeu și nu de la el. Sfatul meu către toți psalții este acesta: cântați pentru a vă uni cu Dumnezeu, nu pentru a fi lăudați de oameni. Nu cânta ca să fii lăudat și să te admire oamenii. Cântă ca să se roage toți mai bine. Acesta este rostul nostru al psalților: să-i ajutăm pe oameni să-L simtă pe Dumnezeu, ci nu pe noi.
Deși interpretez atât muzică liniară corală, pe voci, cât și muzică psaltică, am observat de-a lungul timpului un aspect care merită subliniat: muzica psaltică are o forță aparte de a așeza duhovnicește atât sufletul cântărețului, cât și al credincioșilor din biserică. Nu sunt împotriva muzicii liniare sau a cântului pe voci – ele au frumusețea și locul lor bine definit în tradiția noastră bisericească – însă experiența pastoral-liturgică mi-a arătat că, atunci când se cântă psaltic, atmosfera din biserică devine vizibil mai liniștită. Oamenii par mai reculeși, mai adunați, rugăciunea se adâncește și se simte o liniște aparte. Nu este vorba doar de o diferență de stil muzical, ci de un alt mod de a te raporta la rugăciune prin cânt – muzica psaltică „odihnește” sufletul, îl invită la liniștire și contemplație, îl așază în isihie, într-o stare potrivită comuniunii cu Dumnezeu. Cu toate acestea, nu sunt împotriva muzicii corale. Din contră, ea are frumusețea ei și un rost bine așezat în viața liturgică a Bisericii. Sunt mulți oameni care se roagă profund și sincer ascultând acest stil de cântare, iar acest lucru nu trebuie nicidecum negat cu asprime sau respins. Este important să păstrăm discernământul și să ne ferim de atitudini exclusiviste. În loc să ne risipim în neînțelegeri, să ne bucurăm că, prin diferite forme ale muzicii bisericești, sufletele oamenilor pot ajunge mai aproape de Dumnezeu.
-Ca iscusit strateg, ispititorul recurge la anumite curse și viclenii, așteptând momentul acela în care psaltul să părăsească smerenia și să-l atace. Caracterul artistic al executării, preferințele individuale, sau ispita aceasta de ,,a se asculta cântând” mai mult decât a pătrunde adâncurile negrăite ale experienței dumnezeirii, sunt consecințele ale căderii din smerenie. Fericitul Augustin avea o reticență față de maniera de execuție a cântării, spunând: ,,Când mi se întâmplă ca să mă miște mai mult cântecul decât ceea ce se cântă, mărturisesc că păcătuiesc meritând pedeapsă, și aș prefera să nu aud pe cel care cântă”. Părinte Florea, cu ce arme duhovnicești se pot ține în frâu aceste porniri?
-Sfântul Ioan Scărarul ne învață că mândria și slava deșartă generează alte patimi, alte boli spirituale: „Maica desfrânării este lăcomia pântecelui, iar a trândăviei, slava deșartă. Hula sau blasfemia este în primul rând odrasla mândriei, deseori însă vine din judecarea aproapelui sau din nebuna pizmă a demonilor. Viclenia se trage din mândrie și mânie”. Arma cea mai puternică împotriva tuturor patimilor, pe lângă rugăciunea inimii, consider că este voința. Voința de a disprețui patimilie și întunericul. Gândul nostru trebuie să fie îndreptat către dorința de a intra și a rămâne în comuniune cu Dumnezeu. Cu cât voința este mai mare și cu cât lupta este nevoitoare, cu atât mai mult avem șanse mai mari de a ține departe de noi mândria, mama tuturor relelor. Spune Sf. Macarie Egipteanul că „Datoria omului este să se opună, să se lupte și să se bată cu păcatul, însă singurul care-l poate dezrădăcina este Dumnezeu. După cum nu este posibil ca ochiul să vadă fără lumină, să vorbească cineva fără limbă, să audă fără urechi, să meargă fără picioare și să lucreze fără mâini, tot așa nu este posibil să se mântuiască cineva fără Hristos, nici să intre în Împărăția cerurilor”. Le spun cu multă dragoste entuziaștilor că strana nu trebuie să devină un loc de afirmare personală, ci unul de slujire. El fiind slujitor al Cuvântului trebuie să slujească cuvântului și nu oamenilor. Nu psaltul trebuie lăudat, ci Dumnezeu care lucrează prin psalt. Lui i se cuvine Lauda.
Să avem în conștiință mereu acest gând: „Robi netrebnici suntem, căci ce eram datori a face am făcut” (Luca 17, 19). Acesta trebuie să fie motto-ul tuturor psalților, că „nu am făcut decât ceea ce eram datori să facem”. Gândul datoriei împlinite fără slavă deșartă este pavăză împotriva oricărei mândrii și temelia unei cântări care zidește suflete. Cu fiecare treaptă pe care o urcăm în acest demers al asimilării cântării psaltice, cu atât mai mult să ne smerim și să îi mulțumim lui Dumnezeu.
–O temă de actualitate care necesită câteva considerații are obiect problema tipicului, adesea neglijat, ciuntit sau chipurile – adaptat credincioșilor în vârstă. Cum ar trebui să ne raportăm la inovațiile liturgice ( tradiții locale) împământenite în parohii ? Mă gândeam la o punte de legătură între strană și preot, la un dialog constructiv, la o supunere totală a voințelor în biserică, ca în felul acesta să putem localiza pericolul, neutralizând eventualele pericole…
-Constantin, consider că aceste fisuri se pot remedia în timp. Deci avem nevoie de a ne întrarma cu multă răbdare pentru a le putea rezolva. Raportarea la aceste inovații pe care le regăsim prin parohii trebuie făcută cu discernământ și cu dragoste față de Tradiția vie a Bisericii. Măsura adevărului liturgic nu este obiceiul locului, ci rânduiala Bisericii. Introducerea elementelor străine (inovațiile) în Biserică trebuie privite cu reținere și atenție. Ceea ce nu are binecuvântarea Bisericii este rodul unei inițiative personale. Și chiar dacă pare frumos, riscă să devină o abatere de la lucrarea Duhului. Introducere pricesnelor la momentul Chinonicului – un moment de maximă reflecție asupra momentului care urmează (cel al Împărtășirii credincioșilor), este o mare eroare. Modificarea aceasta a anumitor momente liturgice cu înlocuirea unor astfel de cântări și interpretări, pot submina duhul sobru și rugător al slujbei. Preotul și psaltul trebuie să păstreze echilibrul între fidelitatea față de rânduiala Bisericii și respectul față de evlavia poporului. Toate aceste deformări îl țin pe om departe de frumusețea și bogăția vieții veșnice. Nu tot ce e vechi trebuie păstrat orbește, dar nici tot ce e nou nu trebuie primit fără discernământ. Cântăm în numele Bisericii, nu în nume personal. De aceea, orice schimbare trebuie făcută cu binecuvântare, cu smerenie și cu gândul acesta: Oare această cântare își păstrează duhul rugăciunii sau aduce o notă străină de frumusețea tainică a slujbei? Oamenii ar trebui să înțeleagă în cele din urmă că Tradiția nu e o serie de obiceiuri fixe, ci o continuitate vie a credinței și a rugăciunii curate, transmisă din generație în generație, în duhul ascultării și al adevărului.
-Părinte Florea, pe lângă activitatea dumneavoastră de la Catedrala Arhiepiscopală din Roman, știu că mai colaborați cu Corul Byzantion și Diaconia. În ce constă această colabore?
-Îmi desfășor activitatea în cea mai mare parte la Catedrala Arhiepiscopală din Roman, unde slujesc ca diacon alături de chiriarhul meu, Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului. Corul Diaconia al Catedralei Arhiepiscopale „Sfânta Preacuvioasă Parascheva”, dirijat de arhid. prof. Tecucianu Alexandru-Ioan. A fost înființat în anul 2014 la inițiativa Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim. El are în componența sa 12 voci de excepție ce însoțesc și slujesc alături de Chiriarhul Romanului și Bacăului la diferite slujbe misionare din Eparhie, sau la evenimente de mare însemnătate în calendarul activităților culturale eparhiale. În prezent, Arhiepiscopia Romanului și Bacăului implementează, cu binecuvântarea și implicarea directă a Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, proiectul cultural de promovare a muzicii psaltice de tradiție bizantină „Psalmodia de tradiție bizantină veche: Origini și expresii contemporane în zona Moldovei”. Acest proiect se desfășoară cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii. De asemenea, acest proiect scoate în evidență compozițiile muzicale ale Episcopului Gherasim Safirin al Romanului, datând din secolele al XIX-lea și XX-lea. Alături de Corul Academic Byzantion, îmi aduc aportul în zona media, contribuind la răspândirea comorilor muzicii psaltice prin postarea cântărilor interpretate de Corul Byzantion pe canale digitale, în dorința ca ele să fie prilej de rugăciune și întărire sufletească pentru cei care le ascultă. Totodată, când timpul îmi permite, încerc să ajung fizic la repetițiile săptămânale pe care Corul Academic Byzantion le desfășoară.
-Ifosul este un stil de cântare sobru și rugător. Cu ce se diferențiază acesta față de alte stiluri de cântare?
-Ifosul/stilul nu este doar o chestiune de stil muzical, ci mai ales o dispoziție sufletească care se reflectă în interpretarea cântării psaltice. Încă din începuturile creştinismului, Sfîntul Apostol Pavel a ţinut să precizeze felul în care creştinul se cuvine să se roage şi să cînte: „Ruga-mă-voi cu duhul, ruga-mă-voi şi cu mintea; cînta-voi cu duhul, cînta-voi şi cu mintea.” (1 Cor. 14:15). Sfîntul Maxim Mărturisitorul explică astfel cele privitoare la cântare: „Cineva cântă cu duhul când rosteşte cele cântate numai cu limba, iar cântă cu mintea când, cunoscând puterea celor cântate, se bucură prin contemplarea lor”. Cum aminteai și tu în cadrul întrebării tale, ifosul este un stil de cântare sobru, interiorizat, rugător care transmite pocăință. Ifosul se diferențiază față de alte stiluri de cântare după următoarele aspecte: atitudine (sobrietate/rugăciune), tempo lent sau moderat, dinamică reținută cu volum moderat, ornamentică simplă/redusă pusă în slujba mesajului liturgic. Mi-a plăcut un gând al părintelui Filotheu Bălan care spunea că „nu forma dă conţinutul şi nu ifosul aduce pe Duhul Sfînt. Viaţa duhovnicească şi rugăciunea psaltului aduce pe Duhul Sfînt în cîntare. Cine se preocupă de ifosul altuia sau în mod excesiv de al său omite esenţialul”. Consider că ifosul este mai degrabă o respirație a sufletului și nu neapărat un stil tehnic.
Ifosul este, în esență, o stare a inimii. Nu ține de ornament sau de tehnică, ci de felul în care psaltul se așează în rugăciune. În cântarea psaltică de astăzi, dacă lipsește această dispoziție lăuntrică – smerenia, sobrietatea, duhul de pocăință – chiar și cea mai frumoasă interpretare rămâne goală și lipsită de trăire. Cred că atunci când un psalt cântă cu ifos, el nu cântă ca să fie admirat, ci ca să se roage. Iar această rugăciune, tocmai prin sinceritatea ei, poate atinge și pe cel care doar ascultă, chiar dacă nu înțelege toate detaliile muzicale. Ifosul nu este despre cum sună cântarea, ci despre ceea ce transmite. Iar când vine din inimă, ea nu doar se aude, ci se simte, se trăiește.
–Părinte Florea, vă mulțumesc pentru că ați acceptat invitația mea de a vorbi despre arta cântării bizantine. Fie ca Dumnezeu să vă țină în aceeași râvnă și dragoste pentru ethosul cântării psaltice.
– Doamne, ajută!
