Evanghelia zilei: Mt 21, 43 – 46
Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: adevărat vă spun vouă că se va lua de la voi împărăţia lui Dumnezeu şi se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma; iar peste cine va cădea ea, îl va spulbera. Iar mai marii preoţilor şi fariseii, ascultând pildele Lui, au înţeles că despre ei vorbeşte şi căutau să-L prindă, dar se temeau de popor, pentru că îl socotea prooroc.
„Domnul se uită la inimă”
Domnul Hristos de câte ori a avut prilejul i-a mustrat foarte aspru pe cărturari şi farisei, fie că erau de faţă, fie că vorbea despre ei. Capitolul al XXIII-lea din Evanghelia după Matei cuprinde o serie de astfel de mustrări.
Fariseii, deşi erau reprezentanţii unei grupări religioase fundamentaliste, nu trăiau în conformitate cu Legea Vechiului Testament. Morala lor lăsa de dorit, era una de suprafaţă; făceau totul ca să fie văzuţi de oameni. Afişau un formalism care nu este trecut cu vederea de către Mântuitorul. Domnul Hristos îi numeşte făţarnici şi îi aseamănă mormintelor văruite care pe dinafară sunt frumoase, dar pe dinăuntru sunt pline de toată putreziciunea şi necurăţia. Le reproşează acestora că închid pentru alţii Împărăţia Cerurilor, fără ca măcar să intre ei înşişi în ea; că străbat marea şi uscatul spre a face un prozelit, pentru ca apoi să facă din el un fiu al pierzării; că dau dajdie din mentă, mărar şi chimen, dar nesocotesc dreptatea şi milostivirea; că spală cu multă grijă vasele pe dinafară, dar ignoră întinarea sufletului.[1] De aceea Mântuitorul pronunţă şi această aspră sentinţă:
„Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei.” (Mt 21, 43).
În vorbirea curentă a vechilor evrei, prin cuvântul „neamuri” se înţelegea „păgânii”. Apostolul Pavel, de pildă, care a predicat Evanghelia Domnului Hristos „la neamuri” a fost numit „Apostolul neamurilor”. Acest titlu este valabil însă pentru toţi apostolii, fiindcă Domnul Hristos după Învierea Sa din morţi le porunceşte acestora: „Mergând, învăţaţi toate neamurile”[2] – în înţelesul de toate popoarele, de toţi oamenii fără deosebire de neam şi credinţă. Însă pentru că Pavel şi-a dedicat toată viaţă sa de după convertire propovăduirii Evangheliei lui Hristos în toată lumea a fost numit, prin excelenţă, „Apostolul neamurilor”.
Prin această misiune a Sfinţilor Apostoli între neamuri s-a împlinit cuvântul Domnului Hristos spus fariseilor:
„Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu.” (Mt 21, 31).
Despre aceasta ne stau mărturie Vieţile sfinţilor, care sunt „continuarea Faptelor Apostolilor” sau „viaţa lui Hristos însuşi prelungită în umanitate”.[3] Că este aşa ne dovedeşte viaţa Sfântului Evanghelist Matei, care înainte de convertire a fost vameş. Dacă un vameş a devenit prin harul lui Dumnezeu apostol, nu trebuie să ne mire că şi desfrânaţii se pot mântui, întorcându-se la Dumnezeu şi nu numai mântui, ci chiar desăvârşi. Avem în acest sens nenumărate exemple, între care o putem aminti pe Sfânta Maria Magdalena, din care Mântuitorul a scos şapte demoni, Sfânta Maria Egipteanca, Sfânta Pelaghia, Sfânta Thaisia ş.a.[4]
Despre Sfânta Pelaghia ne mărturiseşte Sfântul Ioan Gură de Aur:
„Femeia aceasta desfrânată a trăit pe vremuri în oraşul nostru; era cea mai bună artistă; numele ei era pe buzele tuturora, nu numai în oraşul nostru (adică în Constantinopol), ci până departe în Cilicia şi Capadochia. Pe mulţi i-a lăsat fără averi, pe mulţi orfani i-a prins în mrejele ei. Mulţi au acuzat-o şi de vrăjitorie, că îşi întindea laţurile ei nu numai cu ajutorul frumuseţii trupului ei, ci şi cu farmecele. Curtezana aceasta a prins în mrejele ei şi pe fratele împărătesei. Tirania ei era cumplită. Dar, dintr-odată, nu ştim cum, da, mai bine spus, ştim bine, a voit, s-a schimbat şi a atras peste ea harul lui Dumnezeu; a dispreţuit tot ce era în jurul ei, a aruncat toate farmecele cele diavoleşti şi a alergat la cer. Cu toate că nu era o păcătoasă mai mare şi mai neruşinată decât ea pe când juca pe scenă, totuşi mai târziu a lăsat în urmă pe multe femei prin covârşitoarea ei înfrânare; s-a îmbrăcat în sac şi aşa a sihăstrit toată viaţa. Din pricina ei s-a tulburat şi prefectul oraşului; a trimis ostaşi înarmaţi, dar n-au putut s-o aducă înapoi pe scenă, nici s-o scoată de la călugăriţele care o primiseră. Femeia aceasta a fost învrednicită de tainele cele negrăite ale lui Hristos şi a arătat râvnă vrednică de harul primit. Şi aşa şi-a sfârşit viaţa, după ce şi-a spălat prin har toate păcatele şi după ce după botez a dus o viaţă plină de filosofie. Pe amanţii ei de altă-dată, care veniseră s-o vadă, nu i-a învrednicit nici cu o privire, închizându-se în mănăstire şi trăind mulţi ani ca într-o închisoare.”.[5]
Iată aşadar cum pot intra vameşii şi desfrânatele în Împărăţia lui Dumnezeu înaintea multor pretinşi drepţi care se îndreptăţesc pe ei înşişi. Se întâmplă şi în zilele noastre. Au fost cazuri când anumite persoane declarate sfinte de către Biserică au fost contestate de către teologi. Să nu uităm însă că Dumnezeu „nu se uită ca omul”. Citim în Vechiul Testament, în întâia carte a Regilor, că atunci când Dumnezeu l-a ales pe David rege în locul lui Saul, i-a spus aceste cuvinte proorocului Samuel:
„Eu nu Mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă.” (1 Regi 16, 7).
Prin urmare, dacă Dumnezeu nu se uită ca omul, nici nu iartă ca omul. Când ne iartă Dumnezeu, ne iartă desăvârşit, aşa cum facem noi când luăm un burete şi ştergem o tablă. Chiar dacă am fi vameşi şi desfrânaţi, Dumnezeu, prin harul său, ne poate curăţi. Ştim acest lucru din viaţa profetului David, a regelui care a săvârşit nu numai desfrânare, ci şi ucidere. Citim în Psalmul 50 (pe care acesta l-a alcătuit fiind inspirat de Dumnezeu) că Dumnezeu ne poate spăla de fărădelegi şi curăţi de păcate; şi dacă ne spală Dumnezeu, noi din întinaţi ce eram devenim mai albi decât zăpada;[6] sufletul nostru se înnoieşte şi inima ni se schimbă, pentru că devenim ceea ce nu am fost înainte.
Nu este însă uşor să ajungem aici. Viaţa ce ne este pusă înainte se cere a fi răscumpărată, jertfită lui Dumnezeu. De ce? Pentru că jertfa bine-plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit, inimă înfrântă şi smerită. Pe acestea Dumnezeu nu le va urgisi.[7]
[1] Mt 23, 13 – 15; 23 – 28.
[2] Mt 28, 19.
[3] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, p. 101.
[4] A se vedea cartea scrisă de Benedicta Ward, Vieţile sfintelor care mai înainte au fost desfrânate, Ed. Deisis, Sibiu, 1997.
[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, pp. 775 – 776.
[6] Ps 50, 1 – 3.
[7] Ps 50, 18.
