Critic, istoric literar și folclorist român. Este considerat a fi, alături de Tudor Vianu, unul dintre cei mai mari stiliști ai literaturii române. Acesta a fost Dumitru Caracostea.
S-a născut la 10/22 martie 1879, la Slatina, Olt. Acesta a avut o descendență aromână. Și-a început studiile la Slatina, pe care le-a continuat la Colegiul ,,Sf Sava” din București. După aceea a urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie de la Universitatea din București, unde și-a luat licența în 1908. A fost elevul lui Titu Maiorescu, Ion Bianu și Ovid Densusianu.
Influența acestora a fost hotărâtoare asupra formării sale științifice. În 1909 a obținut o bursă de studii la Viena, unde a lucrat sub conducerea directă a lui W. Meyer-Liibke. În 1913 a susținut două doctorate: unul în filosofie, celălalt în filologie romanică. Odată cu izbucnirea războiului (1914) s-a întors în țară. Între 1914 și 1925 a fost profesor de liceu. A predat cursuri și la Universitatea din București, mai întâi ca docent la catedra lui Ion Bianu, apoi, din 1930, ca profesor titular la catedra de istorie a literaturii române moderne și folclor. Tot în același an a fost primit ca membru corespondent al Academiei Române, iar în 1938 devine membru titular.
A colaborat la revistele Convorbiri literare, Adevărul literar și artistic, Flacăra, Gândirea, Revista Fundațiilor Regale, Viața românească ș.a. .
Activitatea sa literară și științifică s-a orientat în două direcții: studiile de folclor (Miorița în Moldova, Muntenia și Oltenia, 1924) și exegeza operei eminesciene (Arta cuvântului la Eminescu, 1938; Creativitate eminesciană, 1943). Expresivitatea limbii române reprezintă un important studiu de stilistică literară. Lucrările sale asupra baladei populare (Balada poporană română, 1932-1933) au fundamentat o nouă metodă de cercetare, aceea a geografiei folclorice. Comentariile eminesciene s-au distins prin dubla perspectivă pe care le-au urmat: una dinamică (geneza poemelor) și alta statică (arta cuvântului) . Prin orientarea principală a spiritului, Caracostea a aparținut mișcării moderniste.
Acesta a primit Semnul Onorific „Răsplata Muncii pentru 25 ani în Serviciul Statului.
Prin Caracostea, critica și istoria literară românească interbelică au atins un punct maxim în efortul lor de înnoire; ritmul pe care l-a imprimat acestui proces a fost însă prea abrupt și prea precipitat pentru a fi provocat ecouri și a se fi înrădăcinat în opinia publică a momentului. Astfel că meritul înnoitorilor avea să fie atribuit mai mult altora, cu pasul mai scurt, dar mai sigur.
A murit la data de 2 iunie 1964 la București.
Surse:
Titu Popescu, D. Caracostea – un critic modern, Cluj, Editura Dacia, 1987.
Ioana Bot, D. Caracostea, teoretician și critic literar, București, Editura Minerva, 1999; ediția a II-a revăzută și adăugită, Cluj, Casa Cărții de Știință, 2001.
Lucian Chișu, Activitatea lingvistică a lui Dumitru Caracostea, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1998.
