Evanghelia zilei: Mt 5, 20 – 26
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu ucizi, căci cine va ucide va fi vinovat osândei. Eu însă vă spun vouă că oricine se mânie pe fratele său vinovat va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său, prostule, vinovat va fi de judecata soborului; iar cine-i va zice, nebune, vinovat va fi focului Gheenei. Deci tu, când vei aduce darul tău la altar, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi du-te de te împacă mai întâi cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău. Împacă-te degrab cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum, ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, şi judecătorul să te dea pe mâna slujitorului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei plăti cel din urmă ban.
Gândul uciderii
În Predica de pe Munte Mântuitorul mărturiseşte zicând:
„Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Mt 5, 17).
Cu alte cuvinte Mântuitorul spune că a venit să ducă la desăvârşire poruncile Legii, să dea adevăratul sens Legii; nu o parte de sens, ci TOT sensul.
Hristos este Cel ce explică Legea mai desăvârşit decât orice cărturar, decât orice învăţător de Lege. De fapt le spune Apostolilor Săi că, de nu va prisosi dreptatea lor mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu vor putea intra în Împărăţia cerurilor. Înseamnă că aceştia, care se ocupau cu explicarea Legii, erau într-un fel ei înşişi opriţi, prin faptele lor, să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că nu arătau şi prin fapte ceea ce învăţau prin cuvânt. Spune Domnul Hristos:
„Toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac.” (Mt 23, 3).
Acest cuvânt l-a spus Domnul Hristos pentru toţi cei care se consideră slujitori ai lui Dumnezeu, dar în realitate nu sunt. Acela este slujitor al lui Dumnezeu care trăieşte învăţătura Domnului Hristos, care trece de la informare la formare, la trăirea în şi prin Hristos.
Înainte de Hristos oamenii erau lipsiţi de adevăraţii învăţători de Lege. Acesta este şi motivul pentru care Mântuitorul prezintă în Predica de pe Munte şase antiteze, în care face referire la poruncile Decalogului, dar şi la alte porunci cuprinse în Legea lui Moise. Spune Mântuitorul: „Aţi auzit că s-a zis: Să nu…” şi aminteşte aici porunca respectivă pe care o pune în relaţie cu adversativul „ÎNSĂ: Eu însă vă spun”. Acest „însă”, adversativ, arată că până la Hristos porunca respectivă nu a fost înţeleasă cum se cade.
Prima antiteză pe care o face Mântuitorul este între ucidere şi mânia care duce la ucidere; vorbeşte apoi despre desfrânare, fapta în sine şi privirea care duce la desfrânare. Faţă de cărturari şi învăţători de Lege, Mântuitorul merge în profunzime şi taie din rădăcină păcatul.
Uciderea în Legea lui Moise era considerată un păcat de moarte. Spune Domnul Hristos:
„Aţi auzit că s-a spus celor de demult: Să nu ucizi; iar cel ce va ucide, vrednic este de judecată” (Mt 5, 21).
Aici Mântuitorul face apel la porunca a şasea din Decalog, care opreşte uciderea, dar nu se rezumă numai la amintirea poruncii, ci întăreşte oarecum această poruncă, oprind gândurile cele rele care pot conduce la săvârşirea păcatului.
Orice păcat începe la nivel de gând. Următorul pas este trecerea de la gând la faptă. Prin urmare lupta noastră este de a ne stăpâni gândurile rele, de a le birui prin gânduri bune, de a nu le lăsa să se materializeze prin faptă sau prin cuvânt.
Atâta timp cât îţi stăpâneşti gândurile păcătoase, atâta timp cât duci o luptă cu ele, poţi deveni biruitor. Când însă le descoperi, prin faptă şi cuvânt, eşti biruit de păcat. Spune Domnul Hristos: „Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de judecată; şi cel ce-i va zice fratelui său: «Netrebnicule!» vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cel ce-i zice: «Nebunule!» vrednic va fi de gheena focului”,[1] adică de locul unde se depozitau şi se ardeau gunoaiele dintr-o localitate.
Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilii la Matei, spune că „Netrebnicule!” nu este un cuvânt de mare insultă, ci mai mult de dispreţ şi de lipsă de preţuire din partea celui ce-l rosteşte. În limba siriană acest cuvânt este echivalentul cuvântului „TU”.[2]
Deci, atâta timp cât ne stăpânim mânia, putem nădăjdui că vom birui în războiul cel nevăzut pe care îl avem de dus fiecare. De fapt, trebuie spus că în alcătuirea fiinţei umane există şi o pornire de mânie, o capacitate a omului de a se mânia şi aceasta – spun părinţii cei duhovniceşti – o avem ca să stăm împotriva răului, împotriva păcatului şi nu trebuie să ne mâniem pe oameni, ci să ne mâniem pe lipsa noastră de angajare într-o viaţă în care răul să nu mai existe.
Mânia înseamnă negarea sănătăţii mintale a aproapelui, pe de o parte, iar pe de altă parte, după cuvântul Sfântul Ioan Casian, mânia întunecă mintea.[3] Prin urmare, mânia, odată exprimată, are consecinţe atât asupra celui mânios, cât şi a celui asupra căruia s-a vărsat mânia.
Rugăciunea credinciosului mânios nu se înalţă la Dumnezeu, iar darul adus la altar nu este primit înaintea lui Dumnezeu. Spune Domnul Hristos:
„Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.” (Mt 5, 23 – 24).
Dacă cineva îşi ordonează şi îşi supune gândurile rele, acesta nu ajunge la exprimarea mâniei. Dacă însă cineva a ajuns să-şi manifeste mânia, altă soluţie de îndreptare nu este decât iertarea şi împăcarea.
[1] Mt 5, 22.
[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, pp. 209 – 210.
[3] Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, în PSB 57, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 91.
