Evanghelia zilei: In 16, 2 – 13
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: va veni vremea, când oricine vă va ucide pe voi va crede că aduce astfel slujbă lui Dumnezeu. Şi acestea le vor face pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine. Iar acestea toate le-am grăit către voi, ca să vă aduceţi aminte de ele, când va veni vremea, cum că Eu vi le-am spus vouă. Dar acestea nu vi le-am spus vouă de la început, fiindcă Eu eram cu voi. Acum însă Mă duc la Cel ce M-a trimis şi nimeni dintre voi nu Mă întreabă: unde mergi? Dar, pentru că v-am spus acestea, întristarea a umplut inimile voastre. Eu însă vă spun adevărul, că vă este de folos să Mă duc Eu; căci dacă nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; iar dacă Mă duc îl voi trimite la voi şi El, venind, va vădi lumea de păcat, de dreptate şi de judecată. De păcat, pentru că oamenii nu cred în Mine. De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă mai vedeţi. Iar de judecată, pentru că stăpânitorul lumii acesteia este judecat. Mai am multe de spus vouă, dar acum nu puteţi să purtaţi greutatea lor, ci când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va învăţa pe voi tot adevărul.
Iconomia Duhului Sfânt
Încă înainte de Patimi şi de Înviere, Mântuitorul le-a făgăduit Apostolilor că le va trimite Duhul Sfânt care, venind, va vădi lumea de păcat, de dreptate şi de judecată. De păcat, pentru că va deosebi între cei ce cred şi cei ce nu cred; de dreptate, pentru că în Duhul primit va fi văzut Hristos ca om şezând la dreapta Tatălui; şi de judecată, pentru că va fi atunci o judecată atotdreaptă a stăpânitorului lumii acesteia.
Această făgăduinţă a Mântuitorului s-a împlinit la Cincizecime, când Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor sub chip de limbi de foc. Atunci s-a întemeiat Biserica creştină drept comunitate de credincioşi prin botezul a trei mii de oameni.
Lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu este continuată aşadar prin lucrarea Duhului Sfânt. Această lucrare, numită în limbaj biblic iconomie, nu trebuie înţeleasă însă ca orice altă lucrare, de sine stătătoare, ci o împreună lucrare a Persoanelor Sfintei Treimi.
Părintele John Meyendorff, în Teologia bizantină, spune că atunci când Duhul Sfânt S-a sălăşluit în Fecioara Maria, S-a zămislit Cuvântul. Apoi, atunci când Se odihneşte peste Fiul la Botez în Iordan, El descoperă bunăvoirea Tatălui faţă de Fiul. Şi, în concluzie: Este imposibil să-L vedem pe Duhul, dar în El îl vedem pe Fiul, în timp ce însuşi Fiul este chipul Tatălui.[1]
Taina Cincizecimii nu este o întrupare a Duhului, ci revărsarea puterii lui Dumnezeu asupra celor credincioşi. Duhul nu-şi revelează, nu-și descoperă Persoana Sa, cum o face Fiul în Iisus. El comunică harul Său necreat fiecărei persoane umane.
Dacă prin moartea şi învierea Sa Hristos locuieşte potenţial în toţi oamenii, această locuire potenţială devine actuală prin Duhul Sfânt. El este făuritorul „copiilor”, prin care se multiplică chipul lui Hristos în lume, se înmulţesc fiii lui Dumnezeu.[2]
Rolul Duhului Sfânt este de a ne uni cu Hristos, de a plăsmui chipul lui Hristos în noi, de a ne forma după chipul Fiului, de a revărsa viaţa lui Hristos în fiinţa noastră. De aceea spune Hristos:
„Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi.” (In 16, 7).
Duhul Sfânt e „creatorul unirii mistice” cu Hristos. Aşa cum Hristos S-a întrupat prin bunăvoirea Tatălui şi umbrirea Duhului Sfânt, tot prin bunăvoirea Tatălui şi umbrirea Duhului Sfânt îşi continuă întruparea, sălăşluindu-se în inimile credincioşilor. Hristos S-a făcut om prin Duhul Sfânt; oamenii se fac „hristofori” (adică purtători de Hristos) tot prin Duhul Sfânt Care toarnă în ei viaţa lui Hristos.[3]
Sfântul Vasile cel Mare spune că:
„Sfântul Duh este izvorul sfinţirii care nu seacă din pricina mulţimii celor ce se împărtăşesc de el. El este în întregime prezent în fiecare şi peste tot. Împărtăşindu-Se, El nu suferă împărţire. Când ne împărtăşim din El, El nu încetează să rămână întreg, la fel ca o rază de soare, care oferă desfătări tuturor, în aşa fel încât fiecare se crede că este singurul care profită de aceasta, în timp ce această limpezime luminează pământul şi marea şi pătrunde aerul.”.[4]
Scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt,[5] adică îndeplinirea cuvintelor rugăciunii:
„Împărate Ceresc Mângâietorule, Duhul Adevărului, vino şi Te sălăşluieşte întru noi.”.
Orice om care începe să trăiască o viaţă duhovnicească poate primi Duhul Sfânt şi trăi în El, aşa cum s-a întâmplat cu Apostolii, după Cincizecime. Acest har arzător este dat tuturor credincioşilor, tuturor celor care iau parte la Sfânta Liturghie şi se împărtăşesc cu Sfintele Taine.
Dacă Duhul Sfânt pretutindeni este şi pe toate le împlineşte, de ce mai spune: vino şi te sălăşluieşte întru noi? Înseamnă oare că El nu este „pretutindenea”, că nu le „împlineşte pe toate”? Sau că nu este şi nu rămâne în noi? Ca Dumnezeu, Duhul Sfânt este prezent în mod real pretutindeni, dar nu pretutindeni lucrează activ harul Său, fiindcă într-un păcătos, câtă vreme este păcătos, Duhul Sfânt nu sălăşluieşte; cu alte cuvinte în inima omului păcătos se află cel ce poartă vina păcatului, adică diavolul, căci – spune Sfântul Apostol Pavel – ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Duhul Sfânt sălăşluieşte însă în toţi cei ce vieţuiesc drept, sau în păcătoşii care se căiesc sincer, curăţindu-se prin pocăinţă. De altfel, Duhul Sfânt îl atinge şi pe păcătos cu puterea sa ziditoare, de-viaţă-făcătoare, atotputernică, dar fără a sălăşlui întru el, îi susţine viaţa fizică, întreţinându-i activitatea firească a tuturor organelor sale, ca şi în animale, ca şi în întreaga natură, menţinând ordinea tuturor legilor existenţei; dar puterea mai înaltă a Duhului Sfânt, puterea sfinţitoare, de-viaţă-făcătoare şi înnoitoare a sufletului şi a trupului, nu este în cel păcătos. Viaţa lui se desfăşoară în plan biologic, trupesc, animalic: de aceea, câtă vreme ne simţim păcătoşi Îl şi chemăm pe Duhul Sfânt: Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, fiindcă păcatele noastre îl fac să stea departe de noi.[6]
Această chemare a Duhului, această invocare a Lui purifică sufletul credinciosului, îl îndreaptă spre pocăinţă, spre mărturisirea păcatelor pentru a se putea apropia fără de osândă de împărtăşirea cu Sfintele Taine, de unirea deplină cu Hristos.
[1] John Meyendorff, Teologia bizantină, pp. 228 – 229.
[2] Mitr. Nicolae Mladin, Asceza şi mistica paulină, p. 76.
[3] Ibidem, p. 77.
[4] Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, pp. 195 – 196.
[5] Viaţa şi învăţăturile Sfântului Serafim de Sarov, Mănăstirea Slătioara, 1995, p. 54.
[6] Sfântul Ioan de Kronştadt, Liturghia: Cerul pe Pământ, pp. 256 – 257.
