Evanghelia zilei: Lc 5, 17 – 26
În vremea aceea Iisus învăţa şi de faţă şedeau farisei şi învăţătorii de lege care veniseră din toate satele Galileii, din Iudeea şi din Ierusalim; şi puterea Domnului se arăta în tămăduiri. Şi iată că nişte bărbaţi aduceau în pat pe un om care era slăbănog şi căutau să-l ducă înăuntru şi să-l pună înaintea Lui. Dar, negăsind ei pe unde să-l ducă din pricina mulţimii, s-au suit pe podişul acoperişului şi, printre cărămizi, l-au lăsat în jos cu patul, la mijloc, înaintea lui Iisus. Deci, văzând credinţa lor, a zis: omule, ţi se iartă păcatele tale. Dar fariseii şi cărturarii au început a cârti, zicând: cine este Acesta care grăieşte blasfemii? Cine poate să ierte păcatele decât numai singur Dumnezeu? Iar Iisus, cunoscând gândurile lor, răspunzând, a zis către ei: pentru ce cârtiţi în inimile voastre? Ce este mai uşor? A zice: ţi se iartă păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că Fiul Omului are putere pe pământ de a ierta păcatele, a zis celui slăbănog: ţie-ţi zic: scoală-te, ia patul tău şi mergi la casa ta. Şi numaidecât, sculându-se înaintea lor, a luat patul pe care zăcuse şi s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. Şi uimire i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu şi plini de frică ziceau: astăzi am văzut lucruri nemaipomenite.
Iertarea păcatelor
După o scurtă prezenţă în ţinuturile gadarenilor Iisus a revenit „în cetatea Sa” (adică în Capernaum).[1] Aici Domnul operează o nouă minune (un nou fapt minunat, nemaivăzut şi nemaiauzit în Israel): vindecarea unui om paralizat. Evenimentul acesta este menţionat de evangheliştii sinoptici Matei, Marcu şi Luca.[2] Spre deosebire de Sfântul Evanghelist Matei, Evangheliştii Marcu şi Luca istorisesc acest episod cu mai multe amănunte, transpunându-l înaintea călătoriei Domnului în ţinutul gadarenilor. La amândoi evangheliştii minunea aceasta urmează imediat după vindecarea unui lepros şi înainte de chemarea la apostolat a lui Levi vameşul, cel care va deveni ulterior Sfântul Apostol Matei.
Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Luca reţin aspectul iertării păcatelor celui bolnav şi minunea lui vine ca o dovadă că „Fiul Omului are putere de a ierta păcatele pe pământ”.[3] Aceşti doi evanghelişti reţin mai multe detalii cu privire la modul cum a ajuns slăbănogul în faţa lui Iisus, lăsat fiind printr-o spărtură făcută în acoperiş de oamenii care-l purtau. Cei prezenţi sunt marcaţi, în mod evident, de minunea vindecării slăbănogului:
„Toţi erau uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată” (Mc 2, 12),
sau potrivit relatării lucanice:
„Şi uimire i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu; şi s-au umplut de frică şi ziceau: Minunate lucruri am văzut astăzi!” (Lc 5, 26).
Evanghelistul Matei, în relatarea acestui episod, operează cu intenţie o deplasare de accent, de pe minunea vindecării, pe tema iertării păcatelor. Astfel, Sfântul Matei lasă deoparte detaliile neobişnuite ale intrării în scenă a slăbănogului şi aceasta pentru că în relatarea mateiană locul central nu îl ocupă slăbănogul şi vindecarea sa trupească, ci Iisus şi puterea Sa de a ierta păcatele „pe pământ”.[4]
Slăbănogul din Capernaum nu se vindecă de boala sa trupească prin singurul cuvânt de iertare a păcatelor, ci va fi nevoie şi de un al doilea cuvânt al Domnului Hristos:
„Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta!” (Mt 9, 6).
Cu toate acestea, iertarea păcatelor este prezentată de Sfântul Evanghelist Matei ca fiind un lucru mult mai mare decât vindecarea trupească:
„Căci ce este mai lesne a zice: «Iertate sunt păcatele tale», sau a zice: «Scoală-te şi umblă?».” (Mt 9, 5).
Este limpede că Iisus înţelege că „mai lesne” (adică „mai uşor”) este a zice al doilea cuvânt: „scoală-te şi umblă!”. Astfel, ne învaţă că a vindeca numai cu un cuvânt o boală atât de grea este un lucru cu mult mai uşor decât iertarea păcatelor.
Iată cum parafrazează Sfântul Ioan Gură de Aur acest cuvânt al Domnului Hristos:
„Ce vi se pare mai uşor: a înzdrăveni un trup slăbănogit sau a ierta păcatele sufletului? Negreşit, e mai uşor să înzdrăveneşti un trup slăbănogit; că pe cât este mai bun sufletul decât trupul, pe atât este mai mare lucru a ierta păcatele decât a tămădui un trup; dar pentru că iertarea păcatelor este o lucrare ce nu se vede, iar vindecarea trupului una care se vede, adaug acum ceea ce este mai uşor, dar mai săritor în ochi, ca prin aceasta să aveţi dovada că am săvârşit şi ceea ce este mai greu, dar nevăzut.”.[5]
Hristos săvârşeşte vindecarea trupească a slăbănogului din Capernaum ca o dovadă a puterii Sale de a ierta păcatele:
„Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: «Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta.».” (Mt 9, 6).
Cuvintele Domnului îi deranjează cumplit pe cărturarii şi fariseii prezenţi. Ei socotesc că Iisus huleşte când cutează să ierte, în numele Său propriu, păcatele bolnavului. Evangheliştii Marcu şi Luca ne spun chiar cum formulau ei această obiecţie:
„Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul Dumnezeu?” (Mc 2, 7; Lc 5, 21).
Aceasta era o învăţătură bine stabilită în iudaism, iar obiecţia cărturarilor era justă. Ei ignorau însă faptul de căpetenie că Iisus este Mesia, că Iisus este Unsul Domnului. De nenumărate ori, sfinţii evanghelişti notează că puterea Domnului se arăta în vindecările bolnavilor care fuseseră aduşi la El. Învăţătura Sa era însoţită de minuni care confirmau adevărul cuvintelor rostite de Domnul şi dădeau credibilitate misiunii Sale mesianice pe care o avea de îndeplinit.
Iisus se numeşte pe Sine „Fiul Omului” pe linia profeţiei lui Daniel[6] şi are în vedere nu numai perioada prezenţei Sale trupeşti printre oameni, ci deopotrivă lucrarea Sa „pe pământ” de după Înălţarea la Cer, ca Cel preamărit de-a Dreapta Tatălui. Iisus este prezent în Biserica Sa conform făgăduinţei pe care a făcut-o după Înviere:
„Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Mt 28,20).
Ceea ce Domnul Hristos a făcut odinioară cu slăbănogul (faptul de a-i fi iertat păcatele şi a-i reda sănătatea) este o lucrare pe care El o săvârşeşte neîncetat cu toţi cei care vin la El cu credinţă. Iisus iartă păcatele aici şi acum. Cuvintele de instituire a Tainei Euharistiei arată că Sângele Său se varsă şi Trupul Său se frânge „pentru voi şi pentru mulţi” şi „spre iertarea păcatelor”. Înainte de a primi această Sfântă Taină ne rugăm aşa:
„Încă cred că acesta este însuşi Preacurat Trupul Tău şi acesta este însuşi Scump Sângele Tău. Deci mă rog Ţie: Miluieşte-mă şi-mi iartă păcatele mele cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu gândul, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă şi mă învredniceşte ca fără de osândă să mă împărtăşesc cu Preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.”.[7]
Această Jertfă reprezintă o permanenţă în Biserică, în conformitate cu porunca Domnului:
„Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea.” (Lc 22, 19).
În finalul pericopei, în relatarea mateiană se evidenţiază faptul că puterea iertării păcatelor este un dar pe care Dumnezeu l-a dat Bisericii, prin Hristos, şi că ea se exercită prin slujitorii Bisericii:
„Iar mulţimile, văzând acestea, au slăvit pe Dumnezeu Cel Care dă o putere ca aceasta oamenilor.” (Mt 9, 8).
Încheind această pericopă cu referirea la faptul că Dumnezeu a dat oamenilor puterea iertării păcatelor, Sfântul Apostol Matei are în vedere o situaţie prezentă în mod permanent în Biserică, unde oameni sfinţiţi prin Taina Hirotoniei (preoţii) împărtăşesc oamenilor harul iertării păcatelor. Preotul duhovnic rosteşte aceste cuvinte de dezlegare în urma mărturisirii credinciosului:
„Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule duhovnicesc (şi îi spune numele); iar eu nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.”.[8]
Astfel, cuvintele Domnului Hristos adresate slăbănogului „ridică-te şi umblă” sunt repetate la fiecare Spovedanie, pentru a arăta că Domnul Hristos vindecă şi astăzi toate felurile de paralizie spirituală.[9]
[1] Mt 9, 1; Mc 2, 1.
[2] Mt 9, 1 – 8; Mc 2, 1 – 12; Lc 5, 17 – 26.
[3] Mc 2, 10; Lc 5, 24.
[4] Mt 9, 6.
[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, pp. 365 – 366.
[6] „Iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile şi a fost dus în faţa Lui. Şi Lui i s-a dat stăpânirea, slava şi împărăţia şi toate popoarele, neamurile şi limbile Îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veşnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.” (Dan 7, 13 – 14).
[7] Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Rugăciunile împărtăşirii, în Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 176.
[8] Slujba mărturisirii. Rugăciunea de dezlegare, în Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 60.
[9] Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, p. 188.
