Introducere
Pericopa Evanghelică de astăzi conține o serie de sfaturi propice perioadei liturgice în care ne pregătim să intrăm. Ea face parte dintr-un capitol în care Hristos își „dădăcește” auditoriul. Îi învață pe cei care-L ascultă cum să facă faptele bune și le arată că accentul trebuie să cadă mereu pe starea interioară pricinuită de un lucru, nu pe aspectele de formalism exterior.
Milostenia și rugăciunea constituie termenii cheie ai primei părți a celui de-al șaselea capitol, unde este găzduit textul. Învățătorul insistă asupra faptului că cea dintâi trebuie corelată cu discreția. Dintr-un motiv simplu, pentru că ea se constituie într-o formă de mărturisire a lui Dumnezeu. Iar pe el Îl putem mărturisi prin dragoste. Or dragostea este discretă. E o stare a sufletului pe care preferi să o păstrezi pentru tine. Cel mult, lași anumite aspecte generale să fie cunoscute și altora.
Apoi, discursul alunecă înspre rugăciune. Mărturisirea lui Dumnezeu e urmată de comunicare. Nu cu alții, ci cu El. În acest context, Hristos îi învață pe cei ce erau acolo și prin pana Evanghelistului și pe noi, cum să facă să nu transforme dialogul cu Dumnezeu într-o poveste în van. Cere să existe puține cuvinte și arată că ordinea adresării trebuie să cuprindă lauda, mulțumirea și abia apoi cererea.
Apoi, realizează o mică exegeză a rugăciunii, alăturându-i și anumite sfaturi cu caracter practic. Acestea constituie în fapt, textul la care suntem chemați să medităm.
Iertarea – puntea îndumnezeirii
Un aspect din finalul rugăciunii domnești crează pretextul cuvântării ulterioare a Mântuitorului. Aici, El se concentrează asupra iertării și a reciprocității ei. Prezentând relația cu divinul ca pe o formă de oglindire a celei dintre oameni, vorbește despre faptul că iertarea aproapelui condiționează cea din partea lui Dumnezeu. Or, cine nu are păcate și nu și-ar dori o asemenea iertare? Factorul motivațional pe care-L aduce în atenție aici este unul extrem de puternic. Puntea înspre îndumnezeire o reprezintă iertarea. Dintr-un motiv simplu. E o formă de manifestare a iubirii, căci doar pe cel pe care îl iubești cu adevărat îl poți ierta atunci când îți greșește. Altminteri, fie nu reușești să treci peste păcatele lui, fie îți devine indiferent. Iar iubirea stă la baza relațiilor intratrinitare, așa cum subliniază cel mai mare teolog român, părintele Dumitru Stăniloae.
Postul – de la formalism la vocație mistică
Odată lămurit acest aspect, Domnul vorbește despre un alt element relevant pentru religia iudaică și ulterior și pentru cea creștină: postul. În societatea vremii, casta fariseilor, cea mai importantă grupare politico-religioasă, era faimoasă pentru modul în care realiza această practică. Abținerea de la alimente era însoțită de o serie de obiceiuri și semne exterioare, menite să arate lumii întregi că ceva special se petrecea cu ei. Oamenii se îmbrăcau cu sac, ca să uite de confortul vestimentar și își dădeau fața cu cenușă. Acest lucru aducea cu sine și anumite implicații ce țineau de statutul și percepția lor socială. Oamenii ajungeau să îi vadă într-un mod aparte și să-i stimeze pentru ceea ce făceau. Dar nu lauda oamenilor era ceea ce trebuiau să caute ei prin aceasta. Cea a lui Dumnezeu era esențialul! Era singurul lucru cu adevărat important!
De aceea, Hristos critică acest soi de practică și insistă asupra faptului că adevăratul post e unul interiorizat, despre care nu ar trebui să știe cei din jur. La asta se referă cuvintele Sale: „Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”. Domnul insistă cu alte cuvinte asupra faptului că practica postirii ține de intimitatea relației cu divinul și de aceea, nu ar trebui direcționată decât înspre Acesta.
În loc de concluzii – comoara
Într-o societate a materialismului, cum era cea căreia Iisus îi propovăduia, fapt ce face și din acest punct de vedere, spațiul acela similar cu cel în care noi trăim, bunăstarea și agoniseala erau aspecte fundamentale. Învățătorul vine să răstoarne paradigma și să vorbească despre comorile cu valoare perenă. Cere celor care-L ascultă să nu adune comori ce ar putea fi deteriorate de intemperii sau supuse furtului, ci să se concentreze asupra a ceea ce odată câștigat, le-ar aparține pe veci. Anume Împărăția lui Dumnezeu. La acest lucru se referă în încheierea pericopei. Îi cheamă pe ascultători și odată cu ei și pe noi. Să ne legăm inima de ceea ce contează cu adevărat. Cum putem face aceasta? Tocmai ne spusese: prin milostivire, iertare și post și conectarea tuturor acestora. Îndrăzniți!
