Dumnezeu este iubire (In 4, 8), Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, unitatea şi comuniunea desăvârşită în iubire a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Din iubire, Tatăl naşte din veci pe Fiul şi Fiul Se naşte din veci din Tatăl, răspunzând la iubirea Lui, Tatăl purcede din veci pe Sfântul Duh şi Sfântul Duh purcede din veci din Tatăl şi „se odihneşte” în Fiul, răspunzând împreună cu El la iubirea Tatălui; Treimea cea mai presus de fire şi structura supremei iubiri.

Ca structură şi izvor al dragostei, Sfânta Treime, Dumnezeul iubirii, stă la temelia întrupării Fiului lui Dumnezeu, a jertfei Lui şi a învierii Lui pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu, pentru mântuirea, înfierea şi învierea noastră.

Manifestarea supremă a iubirii lui Dumnezeu – Sfânta Treime faţă de om, „chipul slavei Sale celei negrăite, deşi poartă rănile păcatelor” şi faţă de creaţia Sa, care „aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fi ilor lui Dumnezeu” (Rm 8, 19), are loc prin trimiterea Fiului Său în lume, la plinirea vremii (Gal 4, 4), pentru mântuirea şi viaţa lumii şi pentru ca noi să dobândim înfi erea (Gal 4, 5). Căci, „întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său, Cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem” (1 In 4, 9).

Sensul întrupării, ca o coborâre reală a lui Dumnezeu la om, ca omul să se înalţe la Dumnezeu, îl exprimă, inspitat, Sf. Ioan Damaschin, astfel: „Căci, prin bunăvoinţa Lui Dumnezeu şi Tatăl, Fiul, Unul Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu şi al Tatălui, Cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Cel mai înainte de veci, Cel fără de început, Cel care era dintru început cu Dumnezeu şi cu Tatăl şi era Dumnezeu şi există în chipul lui Dumnezeu, Se pogoară aplecând cerurile, adică smerindu-Se, fără să smerească înălţimea Lui cea nesmerită, Se pogoară spre robii Lui, printr-o coborâre de negrăit şi de necuprins. Căci aceasta înseamnă pogorârea. Şi fi ind Dumnezeu desăvârşit, Se face om desăvârşit şi săvârşeşte cea mai mare noutate din toate noutăţile, singurul lucru nou sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu. Căci ce poate fi mai mare decât ca Dumnezu să Se facă om? Şi cuvântul S-a făcut fără schimbare trup din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, Prea Sfânta Pururea Fecioară Născătoare de Dumnezeu. Şi singur Iubitor de oameni Se face Mijlocitor între om şi Dumnezeu şi rămâne supus Tatălui prin luarea fi rii noastre, vindecând neascultarea noastră şi făcându-Se pildă de ascultare, în afară de care nu este cu putinţă să dobândim mântuirea”[1].

Prin coborârea Sa inefabilă, Fiul lui Dumnezeu se face şi Fiul Omului şi Fratele nostru. „Fiul lui Dumnezeu, fiul Fecioarei Se face”[2] şi rămâne în această relaţie afectuoasă de Fiu şi ca om, punând pe toţi fraţii Săi întru umanitate în această relaţie de fii faţă de Tatăl ceresc şi pe Tatăl Său în relaţie de Părinte cu toţi oamenii[3]. „Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte! Astfel, dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Gal 6, 7). Prin Fiul întrupat, intrăm în comuniune filială cu Tatăl, iar prin Duhul ne rugăm Tatălui, sau vorbim cu El ca nişte fii. Dacă prin Fiul întrupat am devenit fii prin har, în Duhul dobândim conştiinţa şi îndrăznirea de fii.

Fiul, întrupându-Se, îşi mărturiseşte şi ca om dragostea de Fiu faţă de Tatăl, dar o dragoste ascultătoare, sau Îl revelează oamenilor pe Tatăl, ca aceştia să-L iubească întocmai, ca pe Tatăl lor. Totodată, Tatăl mărturiseşte Fiului, în calitatea Acestuia de Fiu întrupat, şi prin El nouă, iubirea Sa de Tată. Iar Duhul Sfânt spiritualizează umanitatea asumată de Fiul, îndumnezeind-o sau făcând-o aptă de participarea la iubirea Ipostasului divin al Fiului faţă de Tatăl. Revelarea Treimii, prilejuită de întruparea şi activitatea pe pământ a Fiului, nu este decât o atragere a noastră după har, sau prin Duhul Sfânt, în relaţia filială a Fiului faţă de Tatăl 4 . Aşadar, prin înomenirea Fiului lui Dumnezeu, iubirea veşnică a Tatălui faţă de Fiul se arată şi iubire veşnică pentru oameni, ca fii în Fiul şi fraţi ai Lui prin har, aşa cum arată Mântuitorul Însuşi în rugăciunea Sa adresată Tatălui, când zice: „şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei aşa cum M-ai iubit pe Mine” (In 17, 23).

Întruparea Fiului arată valoarea veşnică pe care Dumnezeu o acordă omului, chipul nemuritor al Său, „altar” al prezenţei tainice a lui Hristos şi frate mai mic al Său: „Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi cunoscut li-l voi face, pentru ca iubirea cu care Tu M-ai iubit să fie într-înşii şi Eu întru ei” (In 17, 26). De aceea, pentru Sfântul Apostol Pavel, a vesti Evanghelia înseamnă a vesti „Taina cea din veci ascunsă şi de generaţii, dar acum descoperită sfi nţilor Săi; lor a vrut Dumnezeu să le arate care este bogăţia slavei acestei taine între neamuri, adică Hristos Cel dintru noi, nădejdea slavei” (Col 1, 26-27).

Prăznuind Naşterea Domnului, suntem chemaţi să răspundem iubirii lui Dumnezeu – Care L-a trimis pe Fiul Său în lume, ca Frate şi Mântuitor al nostru – cu iubire şi să iubim pe toţi oamenii, ca pe „fraţii mai mici ai lui Hristos” (Mt 25, 40).

[1] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de pr. D. Fecioru, ediţia a III-a, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 96

[2] Troparul Buneivestiri

[3] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1978, vol.1, p. 286 4 Idem, p. 286-287

Articol preluat din Revista Renașterea, decembrie 2012