Evanghelia zilei: Mt 5, 42 – 48
Zis-a Domnul: celui care cere de la tine, dă-i; şi pe cel care voieşte să se împrumute de la tine, nu-l îndepărta. Aţi auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Dar Eu vă spun vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru, celui din ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi aştepta? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi, dacă primiţi cu dragoste numai pe prietenii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi păgânii acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru, cel din ceruri, desăvârşit este.
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”
Fiecare din noi ştim ce înseamnă să iubeşti şi să nu iubeşti, sau cel puţin ştim când iubim şi când nu iubim, ştim când iubim după poruncă şi când nu iubim după poruncă, pentru că sintetizând poruncile Decalogului Domnul Hristos a spus:
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima şi din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Mc 12, 30 – 31).
Iubirea faţă de Dumnezeu se manifestă prin împlinirea poruncilor. Spune Domnul Hristos:
„Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care mă iubeşte.” (In 14, 21).
Prin urmare, dacă noi ştim că Domnul Hristos are nişte porunci şi nu le împlinim înseamnă că nu-L iubim pe Dumnezeu, pentru că, dacă l-am iubi, am face ceea ce vrea Dumnezeu. Dacă însă nu putem, în sensul că ne silim şi ne dăm seama că nu putem să împlinim poruncile, atunci cerem ajutorul lui Dumnezeu Care este Tatăl nostru, Care pe cei drepţi îi iubeşte, iar pe cei păcătoşi îi miluieşte.
A iubi pe cineva înseamnă a-l primi în suflet. Dacă ura înseamnă respingerea cuiva, iubirea este cuprinderea celui de lângă noi în sufletul nostru. Dar pe lângă ură şi iubire suntem înconjuraţi de indiferenţă. Nu înseamnă că atunci iubeşti când nu urăşti. Una este să iubeşti şi alta să urăşti.
Vorbind despre porunca iubirii şi făcând o referire specială la ce înseamnă să iubeşti, Părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta, spunea în cartea sa Lumini de gând că:
„Relaţiile noastre cu cei mai mulţi oameni sunt relaţii de neiubire, nu de ură, nici de iubire, ci de nepăsare, de indiferenţă, de lasă-l în pace, nu mă interesează.
Atunci urăşti pe cineva când îl respingi cu hotărâre, când îi vrei răul, când cauţi să te răzbuni asupra lui, când te bucuri de răul lui. Dar poţi să fii între iubire şi ură, poţi să fii într-o stare de mijloc, atunci când nu-l urăşti, dar nici nu-l iubeşti, şi aceasta este situaţia celor mai mulţi.”.[1]
De obicei noi îi iubim pe cei ce ne iubesc pe noi şi care îşi manifestă, într-un fel, iubirea faţă de noi. Dar nu este suficient. Testul iubirii adevărate este iubirea vrăjmaşilor. Aceasta este o poruncă a Domnului Hristos pe care trebuie să o împlinim şi, dacă nu o putem împlini, trebuie să ne rugăm Domnului să reverse asupra noastră din harul iubirii dumnezeieşti care nu face distincţie între buni, ca unii ce merită iubirea şi între răi, ca unii ce nu merită iubirea.
Părinţii Bisericii au numit această iubire, mai presus de fire, „iubire nebună a lui Dumnezeu”, pentru că nu poate fi înţeleasă de minte; ea este mai presus de minte. Teologul rus contemporan Paul Evdokimov preia acest termen de „Iubire nebună a lui Dumnezeu” şi îşi numeşte astfel o lucrare a sa.[2]
Atât de mult îl iubeşte Dumnezeu pe om, încât, după ce l-a creat, l-a lăsat cu o libertate deplină, în sensul că nu l-a obligat să-L iubească. De fapt, iubirea nu poate obliga, pentru că în iubire nu este constrângere. Iubirea este o revărsare; este o cuprindere a celui iubit în interiorul nostru. Spune Domnul Hristos, în Evanghelia după Ioan, că:
„Cel ce păzeşte cuvântul Meu acela este care Mă iubeşte şi-l voi iubi şi EU şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi la el ne vom face locaş.” (In 14, 23).
Aşadar, când îl iubim noi pe Dumnezeu şi Dumnezeu ne iubeşte pe noi şi Dumnezeu vine în fiinţa noastră şi locuieşte în noi; îşi face locaş în noi.
Dar iubirea lui Dumnezeu nu este unidirecţională. De ce? Pentru că spune Domnul Hristos în predica de pe Munte:
„Tatăl Cel din ceruri face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Mt 5, 45).
Dacă Dumnezeu trimite bunătăţile Sale peste toţi oamenii fără a face deosebire sau distincţie între buni şi răi, datori suntem şi noi să facem acelaşi lucru. Nu este suficient să mărturisim verbal că ne-am iertat vrăjmaşii, ci trebuie să-i binecuvântăm, adică să-i vorbim de bine; trebuie să le facem bine celor ce ne urăsc şi să ne rugăm pentru cei ce ne vatămă şi ne prigonesc. De ce? Pentru că numai astfel ne putem numi fii ai lui Dumnezeu, „Care face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”.[3]
Soarele şi ploaia sunt o binecuvântare; de fapt soarele şi ploaia condiţionează viaţa: unde nu ajunge ploaia şi unde nu răzbate soarele, viaţa nu poate continua.
Cel care nu a ajuns la iubirea vrăjmaşilor nu a ajuns încă la iubirea desăvârşită. Este pe calea iubirii, dar nu a cunoscut încă bucuria ce se revarsă din iubire, nu a simţit încă puterea pe care o comunică iubirea, pentru că iubirea este o comunicare de putere, de viaţă spirituală. Prin ea – pe căi tainice – două persoane se întâlnesc, două suflete se unesc şi se revarsă unul într-altul. Iubirea este astfel mediul care uneşte două persoane, mediul care deschide sufletele lor şi le face să comuince ca două vase comunicante.
Pentru un om neînduhovnicit această iubire după poruncă, această iubire a vrăjmaşilor, pare din exterior imposibil de realizat, dacă nu chiar o nebunie. Ei bine, nu este o nebunie pentru că unii au trăit-o şi noi avem multe exemple de creştini care, atunci când erau persecutaţi, prigoniţi şi omorâţi, se rugau pentru torţionarii lor, la fel cum s-a rugat Domnul Hristos pe cruce, zicând:
„Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!” (Lc 23, 34).
Această „iubire nebună” nu poate fi înţeleasă, dacă nu este trăită. Şi o trăim atunci când trăim în poruncile Domnului Hristos. De aceea spune şi Sfântul Ioan Scărarul în Scara raiului că această iubire desăvârşită nu se arată la începutul, ci la capătul unirii noastre cu Dumnezeu.
Cel care este plin de iubire ajunge la sfinţenie. Şi aceasta este destinaţia la care trebuie să accedem toţi. Numai un om sfânt ca Sfântul Apostol Pavel putea spune:
„Cine este slab şi eu să nu fiu slab; cine se sminteşte şi eu să nu mă aprind?” (2 Cor 11, 29).
Cel care are iubirea desăvârşită nu poate suporta izolarea şi căderea tragică a cuiva, pentru că simte o răspundere pentru el.
Noi nu avem vrăjmaşi între oameni. Vrăjmaşul nostru este diavolul. Este adevărat că acesta îşi face locaş în sufletele celor care se îndepărtează de Dumnezeu, în sufletele mai slabe, care nu sunt întărite duhovniceşte şi de aici se manifestă apoi în exterior făcând rău oamenilor. Trebuie să ştim însă că nu fraţii noştri ne vor răul, nu ei ne duşmănesc, ci vrăjmaşul mântuirii noastre, diavolul, care „umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”.[4]
Prin urmare, totdeauna când ne raportăm la om nu trebuie să facem economii în iubirea noastră. Nu trebuie să ne gândim cine merită şi cine nu merită iubirea noastră, fiindcă nu există marfă de economisit când e vorba de mişcările inimii.
[1] Teofil Părăian, Lumini de gând, p. 161
[2] Termenul „iubire nebună a lui Dumnezeu” este preluat de Paul Evdokimov de la Nicolae Cabasila, care spune: „ Dumnezeu se închide în tăcerea iubirii sale… Prin această tăcere îşi arată filantropia, manikos éros, iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om dimpreună cu nepătrunsul său respect faţă de libertatea umană.” – cf. Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Anastasia, Bucureşti, p. 32.
[3] Mt 5, 45.
[4] 1 Ptr 5, 8.
