Evanghelia zilei: In 9, 39 – 10, 9
Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Eu am venit în lumea aceasta spre judecată, ca să vadă cei fără vedere, iar cei cu ochi să fie orbi. Şi au auzit acestea unii dintre fariseii, care erau cu Dânsul şi I-au zis: oare şi noi suntem orbi? Răspuns-a lor Iisus: dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat; însă acum, fiindcă ziceţi: noi vedem, pentru aceasta păcatul vostru rămâne. Adevărat, adevărat vă spun vouă: cine nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar. Iar cine intră pe uşă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă de glasul Lui; şi oile sale le cheamă pe nume şi afară le mână. Şi când le-a scos afară pe toate oile sale, merge înaintea lor şi oile merg după dânsul, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin, ele nu merg, ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor. Această pildă a grăit-o Iisus către ei, dar ei n-au înţeles ce însemnau cuvintele Lui. Deci iarăşi le-a zis Iisus: adevărat, adevărat vă spun vouă: Eu sunt uşa oilor. Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari; dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt uşa: de va intra cineva, se va mântui şi va intra şi va ieşi, şi păşune va afla.
Vederea trupească şi vederea duhovnicească
Sfântul Evanghelist Ioan îşi ordonează capitolele din Evanghelia sa din raţiuni de ordin teologic. Dacă la Sfântul Evanghelist Marcu, relatarea faptelor lui Iisus ocupă locul principal, la Sfântul Evanghelist Ioan semnele şi minunile săvârşite de Mântuitorul nu sunt decât introduceri la cuvântările pe care Domnul Hristos le va rosti ulterior. Aşa este şi în capitolul al IX-lea, când, după vindecarea orbului din naştere, urmează un cuvânt al Domnului Hristos despre adevărata lumină, de care sunt lipsiţi cei ce văd prin ochii trupului şi pe care o au cei ce nu văd, dar au vederea duhovnicească. Spune Domnul Hristos:
„Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi.” (In 9, 39).
Cel care înainte nu vedea (din neputinţă) acum vede (şi nu e vorba de vederea trupească, ci de cea duhovnicească). Sunt două categorii de orbi: cei ce sunt lipsiţi de vederea fizică, de vederea trupească, şi cei care sunt lipsiţi de vederea duhovnicească. Dacă lipsa vederii trupeşti este o excepţie, nu acelaşi lucru îl putem spune despre lipsa vederii duhovniceşti, care parcă este o regulă generală.
Părintele Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, precum însuşi mărturiseşte – a intrat în viaţa conştientă fără vedere, ceea ce înseamnă că nu a văzut niciodată. Cu un mic rest de vedere putea să facă deosebire între lumină şi întuneric, între alb şi negru, dar nu putea să distingă nuanţele culorilor: roşu, albastru, galben. Pentru părintele Teofil Părăian lipsa vederii trupeşti a fost un dat natural. El nu ştia ce înseamnă să vezi şi să nu vezi. A ajuns la constatarea că nu vede, cum văd alţii, atunci când voia să facă un lucru, dar nu reuşea din lipsa vederii.
Printre multele cărţi apărute în urma cuvântărilor părintelui Teofil este una care se intitulează sugestiv Lumini de gând. Din cele 32 de lumini de gând cuprinse în carte, una se distinge prin titlul pe care îl are: Ochii trupului şi ochii minţii. Aceasta este o predică ţinută la Mănăstirea Brâncoveanu, în anul 1995. Am amintit-o pentru că este rodul unor trăiri interioare. Spunea părintele Teofil:
„Lumina vine de la Dumnezeu, dar vine în condiţiile în care se poate da ea. Lumina duhovnicească, ca şi lumina fizică, se varsă peste lume. Noi ştim că lumina vine de la Soare şi ştim că este şi o lumină de noapte, de la Lună. Şi ştim că este o lumină de la stele, în vremea nopţii, şi mai ştim că este o lumină pe care o face omul, lumină de la mijloacele de iluminare. Lumina se revarsă, lumina există, lumina poate exista. Aşa este şi cu lumina duhovnicească. Ea există. «Lumină sunt poruncile Tale pe pământ». Poruncile lui Dumnezeu sunt Lumină. Toate acestea însă trebuie privite prin ochiul sufletului. «De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat – zice Domnul Hristos având în vedere ochiul cel trupesc – şi de va fi ochiul tău întunecat – de va fi ochiul tău rău – tot trupul tău va fi întunecat» spune mai departe Domnul Hristos, nu referindu-Se doar la lucrurile văzute, pentru că Domnul Hristos nu a făcut Anatomie, nici Fiziologie, ci Domnul Hristos a vrut să-i ducă pe oameni la cunoştinţe mai presus de lumea aceasta, şi atunci a făcut o comparaţie între lumina cea văzută şi lumina cea mai presus de lume, lumina cea nevăzută cu ochii trupeşti, dar văzută cu ochii duhovniceşti, şi a făcut legătură între vederea trupului şi vederea sufletului.”. [1]
Vederea duhovnicească este mult mai înaltă decât cea trupească. Vederea duhovnicească înseamnă să ai conştiinţă; conştiinţa existenţei lui Dumnezeu, să ai siguranţa prezenţei lui Dumnezeu. Spunea părintele Teofil Părăian:
„E important de ştiut că mai ales două lucruri trebuie să vadă omul în această lume ca să fie într-adevăr cu lumină sufletească. Să vadă pe Dumnezeu şi lucrurile lui Dumnezeu. Să nu vă închipuiţi că cineva care vede pe Dumnezeu, îşi ridică ochii spre cer şi-L vede pe Dumnezeu undeva în nori sau undeva în Soare, sau undeva în stele, sau undeva în Lună, sau ca o umbră sau ca ştiu eu ce, cum vin unii şi spun: «Părinte, eu am văzut pe Domnul Hristos cum Îl vedem în icoană». Nu-i vorba de aşa ceva. Pe Dumnezeu Îl vezi atunci când ştii că nu-l poţi vedea. «Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor» spunem noi la o alcătuire dată de Duhul Sfânt Bisericii noastre.
Deci, atunci avem vedere când preţuim lucrurile lui Dumnezeu, când, gândindu-ne la Dumnezeu înţelegem că e mai presus de ce poate omul cugeta şi spune, cum zice Sfântul Simeon Noul Teolog.
Atunci avem vedere când ştim că nu putem vedea cu ochii trupeşti cele mai presus de lume, cele mai presus de materie, ci numai le înţelegem cu sufletul, cu ochiul duhovnicesc şi mai ales înţelegem că nu înţelegem.
Şi mai trebuie să vedem ceva. Ce? Păcatele noastre. Cine nu-şi vede păcatele încă nu a văzut ce trebuie să vadă. În Pateric se spune că un frate l-a întrebat pe un părinte: «- Ce zici părinte de cei care au vedenii cu îngeri?» Şi părintele a zis: «-Frate, eu îi fericesc pe aceia care îşi văd păcatele lor» Cine îşi vede păcatele? Numai acela le vede care nu ia aminte la păcatele altora. Acela-şi vede păcatele care ştie că el e păcătos şi nu alţii-s păcătoşi, sau acela care ştie că mai sunt şi alţi păcătoşi, dar nu ia aminte la păcatele altora, ci ia aminte la păcatele sale. Acela vede cu adevărat ce trebuie să vadă”.[2].
Cei care nu îşi văd păcatele sunt orbi sufleteşte, cum spune însuşi Domnul Hristos:
„Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră.” (In 9, 41).
Prin aceste cuvinte suntem îndemnaţi şi noi să ne deschidem ochii minţii, ca să-L vedem pe Hristos – Lumina lumii, pentru că nu putem trăi fără lumină. Dacă lumina fizică o putem dobândi prin anumite mijloace, lumina duhovnicească o primim numai de la Hristos şi de aceea îi cerem în rugăciune, zicând:
„Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul ce vine în lume, să se însemneze peste noi lumina feţei Tale ca într-însa să vedem lumina cea neapropiată. Îndreptează paşii noştri spre lucrarea poruncilor Tale, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin”.[3]
[1] Teofil Părăian, Lumini de gând, Ed. Antim, Cluj-Napoca, 1997, pp. 182 – 183.
[2] Ibidem, pp. 188 – 189.
[3] Rugăciunea Ceasului întâi, în Ceaslov, pp. 85 – 86.
