Evanghelia zilei: Lc 7, 17 – 30
În vremea aceea a ieşit vestea despre Iisus în toată Iudeea şi în toată împrejurimea. Iar ucenicii i-au adus lui Ioan, în închisoare, veste despre toate acestea. Atunci Ioan, chemând la sine pe doi dintre ucenicii săi, i-a trimis la Iisus să-L întrebe: Tu eşti Cel ce va să vină sau să aşteptăm pe altul? Venind la Iisus, bărbaţii aceia au zis: Ioan Botezătorul ne-a trimis la Tine cu această întrebare: Tu eşti Cel ce va să vină sau să aşteptăm pe altul? Iar în acel ceas Iisus vindeca pe mulţi de boli şi de răni şi de duhuri rele şi multor orbi le dăruia vedere. Deci, răspunzând, Iisus le-a zis: duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi ce aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte. Şi fericit este cel care nu se va fi îndoit în credinţa lui în Mine. Iar, după ce au plecat trimişii lui Ioan, Iisus a început să vorbească mulţimilor despre Ioan: ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie? O trestie clătinată de vânt? Nu! Ce-aţi ieşit, dar, să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Nu, pentru că cei ce sunt în haine scumpe şi petrec în desfătare sunt în casele împăraţilor. Atunci ce-aţi ieşit să vedeţi? Un prooroc? Da, vă spun: şi mai mult decât un prooroc. Acesta este cel despre care s-a scris: iată, Eu trimit înaintea feţei Tale pe îngerul Meu care va pregăti calea Ta, înaintea Ta. Căci vă spun: între cei născuţi din femei, nici unul nu este prooroc mai mare decât Ioan Botezătorul; dar cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el. Şi tot poporul care L-a auzit şi chiar vameşii au mărturisit pe Dumnezeu, botezându-se cu botezul lui Ioan. Iar fariseii şi învăţătorii de lege care nu s-au botezat de el au lepădat de la ei înşişi sfatul lui Dumnezeu.
Hristos – Miel şi Judecător
Ca Înaintemergător al Domnului Hristos, Ioan Botezătorul a avut misiunea de a vesti apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu şi venirea lui Mesia – care se traduce cu „Izbăvitorul”, „Mântuitorul” –, pe care L-a prezentat atât ca Miel care se jertfeşte pentru toţi,[1] cât şi ca Judecător aspru care are în mâna Sa lopata, cu care va vântura grâul, iar pleava sau neghina o va arde în foc.[2]
Domnul Hristos însă, pe parcursul activităţii Sale misionare, nu şi-a manifestat puterea Sa judecătorească decât o singură dată şi nu asupra omului, ci asupra naturii, atunci când, înainte de Patimi, a blestemat smochinul neroditor.[3] Atunci când a fost obligat de cărturari şi farisei să pronunţe o sentinţă asupra unei femei prinsă în adulter, Iisus le-a zis:
„Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.” (In 8, 7).[4]
Mai apoi, după ce au plecat toţi, Iisus, ca Unul fără de păcat, i-a zis femeii:
„Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti.” (In 8, 11).
Aceasta văzând Ioan Botezătorul (anume că Iisus se manifestă mai mult ca „Miel” care suferă şi mai puţin ca „Judecător”), poate că a avut o umbră de îndoială cu privire la Iisus şi de aceea a trimis la El pe doi dintre ucenicii săi să-l întrebe:
„Tu eşti Cel ce va să vină sau să aşteptăm pe altul?” (Mt 11, 3; Lc 7, 19).
Deşi a fost descoperit la Botez drept Cel ce va să vină, Ioan Botezătorul văzând că Iisus nu se manifestă ca Judecător a pus la îndoială misiunea Acestuia. Dar judecata lui Dumnezeu nu este ca judecata omului. Domnul Hristos s-a manifestat şi ca judecător atunci când a spus:
„Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi.” (In 9, 39).
Judecata pe care Hristos a adus-o în lume prin învăţătura Sa se va face cunoscută pe deplin la cea de-a doua Sa venire, când se va arăta pe norii cerului. Dacă la prima Sa venire, Hristos S-a manifestat mai mult ca Miel care ridică păcatele lumii, la a doua Sa venire se va arăta ca Judecător, dar judecător sub forma, sub chipul unui Miel înjungiat.
Meliton de Sardes, contemplând împlinirea profeţiilor Vechiului Testament în Hristos – Miel şi Judecător, spunea:
„În locul Mielului a venit Dumnezeu, în locul oii, un om şi în om Hristos, Care poartă totul… Într-adevăr, născut ca Fiu, adus ca Miel, jertfit ca oaie, îngropat ca om, a înviat din morţi, ca Dumnezeu. El Care este totul: Lege când judecă, Logos când învaţă, har când mântuieşte, Fiu când e născut, oaie când suferă, om când e îngropat, Dumnezeu când înviază, aşa ni se descoperă Iisus Hristos.”.[5]
Pentru că tot timpul i-a slujit pe oameni, măsura judecăţii este şi va fi slujirea (respectiv iubirea) aproapelui:
„Dacă aţi făcut unuia din cei mai mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut.” (Mt 25, 40).
Ceea ce facem pentru aproapele nostru pornim din faptul că-L iubim pe Dumnezeu în acest frate al nostru. Iisus se identifică cu fiecare credincios, de aceea a-l scandaliza pe fratele nostru şi a-i refuza iubirea de frate înseamnă o formă de respingere a lui Hristos.
Hristos, Care a fost întru toate asemenea nouă (Evr 2, 17), a subliniat El Însuşi cu insistenţă umanitatea Sa şi Îi plăcea să Se numească „Fiul Omului”. Din contextul Evangheliei reiese faptul că Hristos nu folosea acest nume ca Nume al Său propriu, ci ca un nume comun tuturor oamenilor. Dacă lucrurile n-ar sta astfel, fiecare ar putea spune la Judecata de Apoi că judecătorul nu este drept sau că condiţiile de existenţă ale judecătorului şi ale celui judecat nu sunt asemănătoare. Dar nimeni nu va putea spune aşa ceva, pentru că nu Dumnezeu Tatăl ne va judeca, ci Dumnezeu Fiul, Care S-a întrupat şi a fost om asemenea nouă:
„Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata I-a dat-o Fiului… şi putere I-a dat să facă judecată, pentru că El este Fiul Omului.” (In 5, 22).
Acest Fiu al Omului, asemenea nouă întru toate, Şi-a petrecut viaţa Sa pământească în aşa fel încât nici un alt om în întreaga istorie a umanităţii nu-i va putea răspunde că El, Hristos, S-ar fi găsit în condiţii mai bune decât ale sale.[6]
[1] „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (In 1, 29).
[2] Mt 13, 40.
[3] Mt 21, 18 – 19; Mc 11, 12 – 14.
[4] Lapidarea sau uciderea cu pietre, după cum zice scriitorul german evreu Franz Werfel, e o practică specială de condamnare la moarte, care, teoretic, se bazează pe un principiu pozitiv. Ea porneşte de la principiul că un om nu poate condamna la moarte un alt om; acesta e un tip de responsabilitate pe care şi-l poate asuma doar întreg poporul. Fiecare îşi aruncă piatra şi, prin acest gest, e ca şi cum fiecare ar înţelege să ia distanţă faţă de acţiunea împlinită împotriva lui Dumnezeu şi împotriva poporului. Pe acest principiu se bazează şi judecata lui Hristos. Femeia a păcătuit: fiecare dintre voi are dreptul să se lepede de ea şi de acţiunea ei. Dar cu o condiţie: dacă şi voi, în inima voastră, v-aţi lepădat cu adevărat de păcat. – cf. Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 1, p. 182.
[5] Păr. Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, pp. 240 – 241.
[6] Arhim. Sofronie, Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 178.
