Evanghelia zilei: Lc 20, 9 – 18
Zis-a Domnul pilda aceasta: un om a sădit vie şi a dat-o cu învoială unor lucrători, apoi s-a dus departe pentru multă vreme. La timpul roadelor, a trimis pe un slujitor la lucrători ca să-i dea din rodul viei; lucrătorii însă, după ce l-au bătut, l-au trimis fără nimic. A mai trimis pe alt slujitor, dar ei, bătându-l şi pe acela şi batjocorindu-l, l-au trimis fără nimic. A mai trimis şi pe al treia; ei însă, după ce l-au rănit şi pe acesta, l-au scos afară. Atunci a zis stăpânul viei: ce să fac? Voi trimite pe fiul meu cel iubit; poate că, văzându-l pe el, se vor ruşina. Însă lucrătorii, când l-au văzut, au vorbit între ei şi au zis: acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm, pentru ca moştenirea să fie a noastră. Şi, scoţându-l afară din vie, l-au omorât. Deci ce le va face stăpânul viei? Va veni şi va pierde pe lucrătorii aceştia, iar via o va da altora. Dar ei, când au auzit, au zis: ferească Dumnezeu! Iisus însă, privindu-i în faţă, le-a grăit lor: atunci ce înseamnă cuvintele acestea care au fost scrise: piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului? Oricine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma; iar peste cine va cădea ea, pe acela îl va spulbera.
„Se va lua de la voi via aceasta”
După ce i-a vădit pe cărturari şi pe farisei că nu au crezut în botezul lui Ioan, deşi au ştiut că este de la Dumnezeu, Domnul Hristos le spune acestora o pildă, asemănând Împărăţia cerului unui om care a sădit vie, pe care a dat-o lucrătorilor, el plecând departe pentru multă vreme. La timpul culesului stăpânul viei a trimis la lucrători pe slugile sale ca să aducă din rodul viţei. Lucrătorii însă au făcut ce au vrut cu slugile acelea. La urmă stăpânul viei l-a trimis pe însuşi fiul său, zicând:
„Poate se vor ruşina de el.” (Mt 21, 37; Mc 12, 6; Lc 20, 13).
În loc să-l cinstească, l-au omorât, luându-i moştenirea:
„Acesta este moştenitorul; să-l omorâm ca moştenirea să fie a noastră.” (Mt 21, 38; Mc 12, 7; Lc 20, 14).
Dar faptul de a ne însuşi lucruri care nu sunt ale noastre nu aduce binecuvântare: ceea ce se fură într-o parte arde în cealaltă.[1] Aşa s-a întâmplat şi cu acei lucrători necinstiţi:
„Deci – a spus Domnul Hristos – ce va face acestor lucrători, stăpânul viei? Va veni şi va pierde pe lucrătorii aceia, iar via o va da altora.” (Mt 21, 40 – 41; Mc 12, 9; Lc 20, 15 – 16).
Cărturarii şi fariseii au înţeles că pentru ei a rostit Domnul Hristos pilda aceasta; au înţeles că via nu este altceva decât poporul ales şi atunci când au auzit că stăpânul viei va veni şi-i va pierde pe lucrători, iar via o va da altora, au rostit: „Să nu fie!”.[2] Prin urmare această pildă nu a mai avut nevoie de explicare, cum a fost cazul cu pilda semănătorului sau a neghinei semănată în grâu.
Fiind cunoscători ai Scripturilor cărturarii au ştiut că poporul ales a fost comparat în Cartea Psalmilor cu o vie, cum citim de pildă în Psalmul 79:
„Doamne, Dumnezeul puterilor, întoarce-ne pe noi şi arată faţa Ta şi ne vom mântui. Via din Egipt ai mutat-o; izgonit-ai neamuri şi ai răsădit-o pe ea. Cale ai făcut înaintea ei şi ai răsădit rădăcinile ei şi s-a umplut pământul. Umbra ei şi mlădiţele ei au acoperit cedrii lui Dumnezeu. Întins-a viţele ei până la mare şi până la râu lăstarele ei. Dar pentru ce ai dărâmat gardul ei şi o culeg pe ea toţi cei ce trec pe cale? A stricat-o pe ea mistreţul din pădure şi porcul sălbatic a păscut-o pe ea. Dumnezeul puterilor, întoarce-Te dar, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta, şi o desăvârşeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi pe fiul omului pe care l-ai întărit ţie. Arsă a fost în foc şi smulsă, dar de cercetarea feţei Tale ei vor pieri. Să fie mâna Ta peste bărbatul dreptei Tale şi peste fiul omului pe care l-ai întărit ţie. Şi nu ne vom depărta de Tine; ne vei da viaţă şi numele Tău vom chema. Doamne, Dumnezeul puterilor, întoarce-ne pe noi şi arată faţa Ta şi ne vom mântui.” (Ps 79, 8 – 20).
Se face referire aici la ieşirea evreilor din pământul Egiptului când Dumnezeu l-a călăuzit pe Israel în drumul spre Canaan printr-un nor ziua şi printr-un stâlp de foc noaptea.[3]
După ce a adus această vie din Egipt, Dumnezeu a răsădit-o în Canaan, alungând de aici neamurile păgâne. În acest pământ via răsădită a prins rădăcini: viţele ei au ajuns până la mare, iar lăstarele ei până la râu, stabilind geografic teritoriul acestui pământ: între Marea Mediterană şi râul Iordan. Totuşi Dumnezeu nu a păzit-o pe ea de „misteţul din pădure” şi de „porcul sălbatic” – animale socotite de evrei „necurate”, simboluri ale popoarelor păgâne. Dar de ce nu a păzit-o? Pentru că poporul ales s-a îndepărtat de calea lui Dumnezeu prin păcate pe care le-a săvârşit. Cu toate acestea, deşi a stricat gardul ei şi au cules-o pe ea toţi cei ce treceau pe cale, Dumnezeu nu a părăsit-o. El îşi revendică via chiar dacă lucrătorii viei nu sunt demni de ea. Via este a lui Dumnezeu, chiar dacă lucrătorii nu au ascultat glasul proorocilor şi nici chiar al Fiului lui Dumnezeu venit în lume s-o mântuiască. Dar pentru că aceşti lucrători s-au arătat necredincioşi, Dumnezeu a luat via de la ei şi a dat-o altora.
Acesta a fost mesajul pe care Domnul Hristos l-a adresat cărturarilor şi fariseilor: „Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei”,[4] şi aşa s-a şi întâmplat odată cu răspândirea Evangheliei în toată lumea, la toate popoarele.
Dacă înainte de Hristos poporul Israel era numit „popor ales”, după Hristos această numire a fost dată creştinilor. Sfântul Apostol Petru în întâia sa epistolă sobornicească le spune creştinilor de pretutindeni:
„Scris este în Scriptură: «Iată, pun în Sion Piatra din capul unghiului, aleasă, de mare preţ, şi cel ce va crede în ea nu se va ruşina.». Pentru voi, deci, care credeţi, (Piatra) este cinstea; iar pentru cei ce nu cred, piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului, şi piatră de poticnire şi stâncă de sminteală, de care se poticnesc, fiindcă n-au dat ascultare cuvântului, spre care au şi fost puşi. Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi.” (1 Ptr 2, 6 – 10).
Aşadar suntem miluiţi pentru că suntem ai lui Hristos; suntem seminţie aleasă şi popor dobândit de Dumnezeu.
[1] Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, p. 124.
[2] Lc 20, 16.
[3] Ies 13, 21 – 22; Ezdra 9,12.
[4] Mt 21, 43.
