Evanghelia zilei: Mc 12, 38 – 44
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: păziţi-vă de cărturarii cărora le place să umble în haine lungi şi să li se închine lumea prin târguri; să stea în cele dintâi scaune în sinagogi şi în locurile cele dintâi la ospeţe; aceştia, care mănâncă văduvelor casele şi de ochii lumii îndelung se roagă, vor lua mai grea osândă. Şi şezând în preajma cutiei pentru adunat daruri, Iisus privea cum aruncă poporul bani în cutie; şi mulţi bogaţi aruncau mult. Venind însă o văduvă săracă, a aruncat doi bani, adică un codrant. Atunci Iisus a chemat pe ucenici şi le-a zis: adevărat vă spun că această văduvă săracă a aruncat în cutie mai mult decât ceilalţi; pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, iar aceasta din sărăcia ei a aruncat tot ce a avut, toată avuţia sa.
Dăruind vei dobândi
Relatarea despre banul văduvei o găsim numai la evangheliştii Marcu şi Luca.[1] Mântuitorul îi îndeamnă pe ucenici să-i ocolească pe farisei şi pe cărturari, pentru că sunt iubitori de slavă deşartă şi de câştig necinstit; le place să umble în haine lungi, să li se plece lumea în pieţe, să stea în rândurile din faţă numai ca să fie lăudaţi de oameni. Bogăţia şi-au făcut-o secătuind casele văduvelor.[2]
La aceştia privea Mântuitorul cum aruncau bani în cutia darurilor din templu. Darurile aduse de ei erau multe şi mari, ca date din bogăţie mare. Însă totuşi erau mici, nevrednice şi nepotrivite cu mâna celor ce aduceau aceste daruri. Mai apoi a venit şi o femeie văduvă, muncită de sărăcie. Aceasta a aruncat puţin în cutia darurilor, dar puţinul acesta a fost tot ce avea.
Sfântul Chiril al Alexandriei spune că:
„Această femeie văduvă îşi aduna hrana ei de fiecare zi din mila altora şi cu osteneală multă. Dând acei doi bani, ea s-a lipsit de cele trebuincioase pentru viaţa zilnică. O minune vrednică de uimire! Femeia aceasta care cerea milă de la alţii totdeauna împrumută pe Dumnezeu, arătând că această sărăcie a ei este aducătoare de roadă lui Dumnezeu.”.[3]
Iudeii aveau obiceiul să pună bani în vistieria templului, iar din ei să dea pentru hrana preoţilor, a săracilor şi a văduvelor. Pentru farisei această vistierie era mai de preţ decât însuşi templul, iar darul adus ca jertfă era socotit mai mare decât altarul pe care se sfinţea. Acestea ştiindu-le Mântuitorul, îi ceartă zicând:
„Vai vouă, călăuze oarbe, care ziceţi: Cel ce se va jura pe templu nu este cu nimic legat, dar cel ce se va jura pe aurul templului este legat. Nebuni şi orbi! Ce este mai mare, aurul sau templul care sfinţeşte aurul? Ziceţi iar: Cel ce se va jura pe altar cu nimic nu este legat, dar cel ce se va jura pe darul ce este deasupra altarului este legat. Nebuni şi orbi! Ce este mai mare, darul sau altarul care sfinţeşte darul? Deci, cel ce se jură pe altar se jură pe el şi pe toate câte sunt deasupra lui. Iar cel ce se jură pe templu se jură pe el şi pe Cel care locuieşte în el.” (Mt 23, 16 – 21).
De fapt pe farisei îi preocupa mai mult bogăţia, vistieria templului, iar nu templul, care a ajuns să se asemene cu o peşteră de tâlhari – după cuvântul Domnului Hristos.[4]
Mântuitorul din mulţimea de văduve ne-a pus în atenţie doar două: văduva din Sarepta Sidonului care a avut grijă de proorocul Ilie şi văduva care a aruncat doi bani în cutia darurilor din templu, dându-ni-le pildă.
La începutul activităţii sale misionare, în Nazaret, când a citit în sinagogă din cartea proorocului Isaia:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul plăcut Domnului.” (Lc 4, 18 – 19),
Mântuitorul a spus la sfârşit:
„Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre.” (Lc 4, 21).
Cei care au auzit acestea au spus neîncrezători:
„Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif?” (Lc 4, 22).
Atunci Iisus le-a zis:
„Cu adevărat Îmi veţi spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă şi aici în patria Ta. Adevărat zic vouă că nici un prooroc nu este bine primit în patria sa. Şi adevărat vă spun că multe văduve erau în zilele lui Ilie, în Israel, când s-a închis cerul trei ani şi şase luni, încât a fost foamete mare peste tot pământul. Şi la niciuna dintre ele n-a fost trimis Ilie, decât la Sarepta Sidonului, la o femeie văduvă.” (Lc 4, 23 – 26).
Proorocul Ilie a fost trimis de Dumnezeu, în timpul foametei, la o femeie văduvă din Sarepta Sidonului, ca să fie hrănit de ea. Pe aceasta Ilie a aflat-o adunând vreascuri la porţile cetăţii. Chemând-o la sine, Ilie i-a spus:
„Adu-mi puţină apă ca să beau şi o bucată de pâine ca să mănânc!” (3 Reg 17, 10 – 11).
Ea însă a zis:
„Viu este Domnul Dumnezeul tău, n-am nici o fărâmitură de pâine, ci numai o mână de făină într-un vas şi puţin untdelemn într-un urcior. Şi iată, am adunat câteva vreascuri şi mă duc să o gătesc pentru mine şi pentru fiul meu şi apoi să mâncăm şi să murim!” (3 Reg 17, 12).
Atunci i-a zis Ilie:
„Nu te teme, ci du-te şi fă cum ai zis; dar fă mai întâi de acolo o turtă pentru mine şi adu-mi-o, iar pentru tine şi pentru fiul tău vei face mai pe urmă. Căci aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Făina din vas nu va scădea şi untdelemnul din urcior nu se va împuţina până în ziua când va da Domnul ploaie pe pământ!” (3 Reg 17, 13 – 14).
Şi s-a dus ea şi a făcut cum i-a cerut Ilie; şi s-a hrănit ea şi el şi casa ei o bucată de vreme, căci făina din vas n-a scăzut şi untdelemnul din urcior nu s-a împuţinat, după cuvântul Domnului, grăit prin Ilie. După aceasta s-a îmbolnăvit şi a murit copilul femeii. Şi a zis ea către Ilie:
„Ce ai avut cu mine, omul lui Dumnezeu? Ai venit la mine ca să-mi pomeneşti păcatele mele şi să-mi omori fiul?” (3 Reg 17, 18).
Dar a strigat Ilie către Domnul şi a zis:
„Doamne Dumnezeul meu, oare şi văduvei la care locuiesc îi faci rău, omorând pe fiul ei?” (3 Reg 17, 20).
Şi suflând de trei ori peste copil, a strigat către Domnul şi a zis:
„Doamne Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!” (3 Reg 17, 21).
Şi a ascultat Domnul glasul lui Ilie; şi s-a întors sufletul copilului acestuia în el şi a înviat. Atunci a zis femeia către Ilie:
„Acum cunosc şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu şi cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta!” (3 Reg 17, 24).
Părintele Nicolae, monahul de la Rohia şi-a intitulat o carte foarte sugestiv: „Dăruind vei dobândi.” De fapt acesta este titlul unui cuvânt de învăţătură din cuprinsul cărţii, în care vorbeşte despre văduva săracă, titlu care prin profunzimea mesajului a devenit titlu de carte. Inspirat din textul unui poet francez contemporan,[5] părintele Nicolae spune că Mântuitorul Hristos ne cere să dăm şi ce nu avem. Pe aproapele tău eşti dator să-l ajuţi şi cu ceea ce nu ai. Nu ai credinţă, nu ai curaj, nu ai lumină în suflet? Dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Dăruind altuia ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi şi tu. Dăruind lumina pe care nu o ai, o vei avea şi tu; căci nu se poate ca cel ce umblă cu miresme să nu fie el însuşi înmiresmat.[6]
[1] Mc 12, 41 – 44; Lc 21, 1 – 4.
[2] Mt 23, 14; Mc 12, 40; Lc 20, 47.
[3] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la Sfânta Evanghelie de la Luca, p. 270.
[4] Mt 21, 13; Mc 11, 17; Lc 19, 46.
[5] Henri Michaux (1899 – 1988).
[6] N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, pp. 140 – 142.
