Evanghelia zilei: Mc 15, 1 – 15
În vremea aceea căpeteniile preoţilor au ţinut sfat cu bătrânii, cu cărturarii şi cu toată adunarea şi, după ce L-au legat pe Iisus, L-au dus şi L-au dat lui Pilat. Şi L-a întrebat Pilat: Tu eşti împăratul iudeilor? Iar El, răspunzând, i-a zis: tu zici. Iar căpeteniile preoţilor, aduceau împotriva Lui multe învinuiri. Atunci Pilat L-a întrebat din nou, zicând: nu răspunzi nimic? Iată câte spun împotriva Ta. Iar Iisus nu a mai răspuns la nimic, încât Pilat a rămas mirat. Iar la sărbătoarea Paştilor el le elibera câte un vinovat pe care îl cereau ei. Şi era unul care se numea Baraba închis împreună cu tovarăşii lui, care, într-o răscoală, săvârşiseră un omor. Deci, venind sus, poporul a început să ceară să le facă cum obişnuia totdeauna. Atunci Pilat le-a răspuns, zicând: voiţi să vă liberez vouă pe împăratul iudeilor? Fiindcă ştia că din ură i-l dăduseră căpeteniile preoţilor. Dar căpeteniile preoţilor au îndemnat mulţimea, ca să le libereze mai bine pe Baraba. Iar Pilat, răspunzând, din nou le-a zis: dar ce voiţi să fac cu Acesta, care ziceţi că este împăratul iudeilor? Iar ei iarăşi au strigat: răstigneşte-L! Pilat însă le-a zis: dar ce rău a făcut? Iar ei mai tare strigau: răstigneşte-L! Şi Pilat voind să facă pe placul poporului le-a liberat pe Baraba; iar pe Iisus, biciuindu-L, L-a dat să fie răstignit.
„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”
Sărbătoarea Paştilor aduna atâţia pelerini în Ierusalim, încât Cetatea Sfântă nu-i putea cuprinde pe toţi. Afluenţa poporului care venea la templul din Ierusalim pentru această zi de praznic îl aducea aici şi pe Ponţiu Pilat, procuratorul roman al Ţării Sfinte, a cărui reşedinţă oficială se afla la Cezareea Palestinei.
Iudeii erau cunoscuţi în Imperiul roman ca un popor de naţionalişti fanatici. Acest lucru îl confirmă şi istoria. Nu o dată trupele romane de ocupaţie, care aveau rol de siguranţă, de poliţie, au fost nevoite să intervină în forţă pentru a curma răzmeriţe şi răscoale populare. Apoi, pentru că la Sărbătoarea Paştilor se aduna atât de mult popor şi pentru că existau şi revolte populare, reprezentanţii puterii erau şi ei prezenţi.
În vremea Mântuitorului Iisus Hristos, Sinedriul era cea mai înaltă curte de justiţie a poporului evreu şi cea mai puternică autoritate a ţării. Acesta era alcătuit din 71 de membri. Marele preot, respectiv arhiereul în funcţie, era al 71-lea membru, îndeplinind şi funcţia de preşedinte. Dat fiind faptul că Sinedriul avea un caracter aristocratic, fiind alcătuit din reprezentanţi de frunte ai preoţimii şi din învăţătorii de lege, membrii săi nu erau aleşi de popor. Probabil membrii erau numiţi fie de autoritatea politică, fie prin acordul celorlalţi membri care erau în funcţii. Numirea se făcea pe toată viaţa.
Aflăm din Noul Testament şi din scrierile istoricului Iosif Flaviu că din Sinedriu făceau parte trei categorii de oameni: arhiereii, cărturarii şi bătrânii. Arhierii erau membri de prim rang în Sinedriu. Sub acest nume se înţelegeau: arhiereul în funcţie, arhiereii care au fost în funcţie, cât şi alţi membri ai familiilor acestora. Veneau apoi, în rangul doi cărturaii care, în virtutea pregătirii lor, exercitau o mare influenţă în Sinedriu. În sfârşit, în al treilea rang se numărau bătrânii, atât preoţi, cât şi laici.
Sinedriul îşi exercita autoritatea asupra tuturor comunităţilor iudaice din lume. Intrau în competenţa Sinedriului problemele de ordin spiritual şi religios şi în general toate acele probleme care priveau iudaismul. El judeca, spre exemplu, cauza unui profet mincinos, abateri săvârşite de marele preot, intenţia de a se întreprinde un război ofensiv, hotărârea dărilor şi impozitelor. Sinedriul îşi avea propriii săi oameni înarmaţi prin care executa pedepsele date. Sentinţa de condamnare la moarte nu putea fi aplicată fără aprobarea procuratorului roman.[1] Aşa a fost şi în cazul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sinedriul L-a condamnat la moarte, dar nu a putut duce la îndeplinire sentinţa, fără acordul procuratorului roman. De aceea, după ce arhiereii, împreună cu bătrânii şi cărturarii, L-au judecat pe Iisus, L-au legat şi L-au adus la Pilat.
Principalul cap de acuzare împotriva Domnului Hristos a fost blasfemia, vină pentru care Sinedriul hotărăşte, potrivit Legii Vechiului Testament, pedeapsa cu moartea. Arhiereii, ducându-L pe Hristos la Ponţiu Pilat, îi spun:
„Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu.” (In 19, 7).
Dar pentru autorităţile romane blasfemia nu constituia o vină care se pedepsea cu moartea. Prin urmare, în faţa lui Pilat, era normal să I se aducă o vină de natură politică, de aceea Sinedriul Îl acuză pe Hristos că pretinde a fi „regele iudeilor”.
Pilat auzind aceasta L-a întrebat pe Domnul Hristos: „Tu eşti regele iudeilor?”,[2] iar răspunsul Mântuitorului a fost: „Tu zici”,[3] adică, cu alte cuvinte: „Este adevărat”.
Sfântul Evanghelist Marcu nu ne oferă amănunte în legătură cu procesul Mântuitorului, cu judecata pe care a făcut-o Ponţiu Pilat. În Evanghelia după Ioan ne este prezentat însă un dialog între Mântuitorul Iisus Hristos şi procuratorul Ponţiu Pilat. La întrebarea lui Pilat dacă este împărat, Mântuitorul răspunde:
„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici.” (In 18, 36).
Pilat este nelămurit, şi îl mai întreabă o dată pe Hristos:
„Aşadar eşti Tu împărat?” (In 18, 37).
Şi i-a răspuns lui Iisus:
„Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” (In 18, 37).
Pilat dorea să respecte procedura romană de judecată: acuzaţia, martorii şi apărarea. Iisus nu-l ofensase pe împăratul roman, nu tulburase ordinea publică, deci nu exista motiv de condamnare. În aceste condiţii Pilat caută să-L elibereze pe Iisus. Iudeii însă insistă să-L acuze că Se face pe Sine rege şi deci Se opune Cezarului. Mai mult decât atât, îl acuză chiar şi pe Pilat zicându-i:
„Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului.” (In 19, 12).
Ca să nu satisfacă uşor cererea autorităţilor iudaice, Pilat caută să-şi exercite autoritatea până la capăt. Convins că Iisus n-a făcut nimic vrednic de moarte, vrea să-L elibereze cu condiţia ca mulţimile adunate să ceară lucrul acesta. De aceea recurge la amnistia de Paşti, care se practica acolo: procuratorul elibera un prizonier desemnat de popor.
Era atunci închis, împreună cu nişte răzvrătiţi, un tâlhar pe nume Baraba, care în răscoală săvârşiseră ucidere. Acest tâlhar era zelot, adică făcea parte din tabăra celor care luptau împotriva stăpânirii romane.
O parte din mulţimea prezentă la judecata pe care a făcut-o Pilat Domnului Hristos era formată din zeloţi. Aceştia cereau eliberarea lui Baraba. Pe de altă parte, fariseii şi cărturarii întărâtau mulţimile împotriva lui Iisus. Pilat face judecată dreaptă, spunând despre Iisus: „Nu găsesc în El nici o vină”,[4] dar cedează în faţa mulţimii şi face, în cele din urmă, o judecată nedreaptă: eliberează un păcătos şi osândeşte un drept, adică îl eliberează pe Baraba, iar pe Hristos îl predă să fie răstignit.
[1] Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, pp. 188 – 189.
[2] Mt 27, 11; Mc 15, 2; Lc 23, 3; In 18, 33.
[3] Mt 27, 11; Mc 15, 2; Lc 23, 3; In 18, 37.
[4] Lc 23, 4, 14, 22; In 18, 38; 19, 4, 6.
