Evanghelia zilei: Mt 11, 20 – 26
În vremea aceea a început Iisus să mustre oraşele în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale, pentru că nu s-au pocăit. Vai ţie Horazine, vai ţie Betsaido, căci de s-ar fi făcut în Tir şi în Sidon minunile care s-au făcut în voi, de mult, în sac şi în cenuşă, s-ar fi pocăit! Dar vă spun că Tirului şi Sidonului le va fi mai uşor în ziua judecăţii, decât vouă. Şi tu Capernaume, care te-ai înălţat până la cer, până la iad te vei coborî; căci de s-ar fi făcut în Sodoma minunile care s-au făcut în tine, ar fi rămas până în ziua de astăzi. Dar vă spun că pământului Sodomei îi va fi mai uşor în ziua judecăţii decât îţi va fi ţie. În acel timp, cuvântând, Iisus a grăit: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci aşa ai binevoit Tu.
Judecata lui Dumnezeu
Cetăţile în care Domnul Hristos a făcut cele mai multe minuni se aflau în Galileea, aproape de Lacul Ghenizaret sau de Marea Galileii. Câteva din ele, precum Horazin, Betsaida şi Capernaum, sunt amintite cu numele pentru necredinţa lor.[1] Domnul Hristos le compară cu alte cetăţi precum Tir, Sidon şi Sodoma, vestite şi ele pentru păcatele lor.
Ştim din cartea Facerii că Dumnezeu a pierdut cetatea Sodomei pentru că locuitorii lor, în marea lor majoritate erau desfrânaţi.[2] Ştim de asemenea că cetăţile Tir şi Sidon erau vestite pentru închinarea la idoli.
Domnul Hristos îi socoteşte pe iudei mai răi decât pe cei din Tir şi Sidon, fiindcă aceştia au încălcat legea firii, pe când iudeii au încălcat Legea lui Moise, care a fost descoperită de Dumnezeu. Apoi locuitorii din Tir şi din Sidon nu au văzut minuni, pe când iudeii, chiar dacă au văzut, nu au crezut. Spune Domnul Hristos că, dacă ar fi făcut în Tir şi în Sidon minunile pe care le-a făcut în Horazin şi Betsaida, de mult aceste cetăţi idolatre s-ar fi pocăit de păcate şi s-ar fi îmbrăcat în sac şi în cenuşă, simbolul penitenţei.
Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Matei spune că Domnul Hristos nu aminteşte fără rost de Sodoma, ci ca să le mărească iudeilor învinuirea. Dovada cea mai mare a răutăţii lor nu este că sunt arătaţi mai răi decât păcătoşii de pe vremea lor, ci mai răi chiar decât păcătoşii care au fost vreodată.[3]
Pe de altă parte Hristos îi osândeşte pe iudei, comparându-i cu ninivitenii care din păcătoşi au devenit virtuoşi. Ştim din Vechiul Testament că Dumnezeu l-a trimis pe proorocul Iona să vestească cetăţii Ninive că, dacă nu se va pocăi, în patruzeci de zile va fi pierdută, precum au fost pierdute odinioară cetăţile Sodoma şi Gomora.
Ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat cu sac, de la cel mai mare până la cel mai mic. Şi a ajuns vestea aceasta la regele Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său, a lepădat veşmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă. Apoi, chiar mai mult, a poruncit zicând:
„Oamenii şi animalele, vitele mari şi mici să nu mănânce nimic, să nu pască şi nici să bea apă; iar oamenii să se îmbrace cu sac şi către Dumnezeu să strige din toată puterea şi fiecare să se întoarcă de pe calea lui cea rea şi de la nedreptatea pe care o săvârşesc mâinile lui; poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mâniei Lui ca să nu pierim!” (Iona 3, 7 – 9).
Şi aşa s-a întâmplat: Dumnezeu, văzând faptele lor cele de pocăinţă şi întoarcerea lor de la rău, n-a mai plinit ceea ce a prezis prin proorocul. Iona văzând însă că proorocia lui nu se împlineşte, s-a supărat şi s-a aprins de mânie. Şi a zis în rugăciunea lui:
„O, Doamne, iată tocmai ceea ce cugetam eu când eram în ţara mea! Pentru aceasta eu am încercat să fug în Tarsis, că ştiam că Tu eşti Dumnezeu îndurat şi milostiv, îndelung-răbdător şi mult-milosârd şi Îţi pare rău de fărădelegi. Şi acum, Doamne, ia-mi sufletul meu, căci este mai bine să mor decât să fiu viu!” (Iona 4, 2 – 3).
Şi a ieşit Iona din Ninive şi s-a aşezat la răsăritul ei şi şi-a făcut o colibă şi a stat sub ea la umbră, ca să vadă ce se va întâmpla cu cetatea. Şi Dumnezeu a făcut să crească un vrej care s-a ridicat deasupra capului lui Iona, ca să-i ţină umbră şi să-i mai potolească mânia. Şi s-a bucurat Iona cu bucurie mare pentru vrej. Dar Dumnezeu, a doua zi, la revărsatul zorilor, a poruncit unui vierme să reteze vrejul, iar el s-a uscat. Şi la răsăritul soarelui a pornit Dumnezeu un vânt arzător de la răsărit şi soarele a dogorât capul lui Iona, încât el se prăpădea de căldură. Şi iarăşi şi-a rugat moartea zicând:
„Mai bine este să mor decât să trăiesc!” (Iona 4, 8).
Şi a grăit Domnul către Iona:
„Tu ţi-ai făcut necaz pentru acest vrej pentru care nu te-ai trudit şi nici nu l-ai crescut, care şi-a luat fiinţă într-o noapte şi într-alta a pierit! Dar Mie cum să nu-Mi fie milă de cetatea cea mare a Ninivei cu mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor şi cu un mare număr de dobitoace?” (Iona 4, 10 – 11).
Aşadar, Dumnezeu nu vrea să piardă pe cel păcătos dacă acesta se întoarce de la păcatul său. Aşa a fost cazul cetăţii Ninive. În schimb este neîndurător când o cetate, am spune noi astăzi – un oraş, o metropolă, se complace în păcate.
Ne este cunoscut apoi episodul cu Avraam care a mijlocit pentru cetatea Sodoma. Aflând că Domnul a hotărât pierderea cetăţii Sodoma, Avraam, plin de îndrăzneală, a negociat într-un fel cetatea. Îi spune Domnului:
„«Vei pierde, oare, pe cel drept ca şi pe cel păcătos, încât să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui nelegiuit? Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepţi: îi vei pierde, oare şi nu vei cruţa tot locul acela pentru cei cincizeci de drepţi, de se vor afla în cetate? Nu se poate ca Tu să faci una ca asta şi să pierzi pe cel drept ca şi pe cel fără de lege şi să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui necredincios! Departe de Tine una ca asta! Judecătorul a tot pământul va face, oare, nedreptate?» Şi a răspuns Dumnezeu: «De se vor găsi în cetatea Sodomei cincizeci de drepţi, voi cruţa pentru ei toată cetatea şi tot locul acela.».” (Fac 18, 23 – 26).
Avraam insistă, zicând:
„Cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă! Poate că lipsesc cinci din cincizeci de drepţi; poate să fie numai patruzeci şi cinci; pentru lipsa a cinci pierde-vei, oare, toată cetatea?” (Fac 18, 27 – 28).
Şi i-a răspuns Dumnezeu:
„Nu o voi pierde de voi găsi acolo patruzeci şi cinci de drepţi.” (Fac 18, 28).
Şi tot aşa Avraam a ajuns până la zece drepţi şi Domnul i-a răspuns:
„Pentru zece drepţi nu voi pierde cetatea.” (Fac 18, 32).
Dar în acea cetate nu se aflau nici măcar zece drepţi, ci numai familia lui Lot, care a şi fost salvată.
Explicând pericopa biblică a Evangheliei de astăzi, Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că:
„Domnul Hristos a arătat multe minuni în Capernaum, în Betsaida şi în Horazin, cu toate acestea, numărul celor ce au crezut n-a fost pe potriva puterii acestor minuni. Drept aceea, El a şi osândit cu asprime aceste cetăţi, hotărând că în Ziua Judecăţii va fi mai uşor Tirului şi Sidonului, Sodomei şi Gomorei, decât acelor cetăţi. Acelaşi lucru putem să-l cugetăm şi cu privire la noi înşine.”.
Şi fiind rus de origine, face referire la poporul său, spunând:
„Câte minuni nu a săvârşit Domnul asupra Rusiei, izbăvind-o de vrăjmaşi nespus de puternici şi supunându-i popoare! Câte comori nu i-a dăruit, care izvorăsc necontenit minuni – sfinte moaşte şi icoane făcătoare de minuni, răspândite prin întreaga Rusie! Şi totuşi, în zilele noastre ruşii încep să se abată de la credinţă. Răul creşte; reaua-credinţă şi necredinţa înalţă capul; credinţa şi Ortodoxia slăbesc. Iar dacă se va întâmpla aşa, ce credeţi că va fi cu noi în Ziua Judecăţii, după ce am primit atâta milă de la Dumnezeu?”.[4]
Aceeaşi întrebare trebuie să ne preocupe şi pe noi românii. Trebuie să ne gândim fiecare ce fapte şi ce cuvinte lăsăm în tezaurul ţării noastre, să ne gândim că răul din noi atrage pedeapsa lui Dumnezeu nu numai asupra noastră, ci şi asupra tuturor celor dintr-un neam cu noi, precum binele săvârşit de noi atrage, la rândul său, binecuvântarea lui Dumnezeu, nu numai asupra noastră, ci şi asupra neamului nostru.
Unii teologi numesc România „Grădina Maicii Domnului”. Dar este ţara noastră asemenea Sfântului Munte Athos? Poate fi comparată ţara noastră cu Sfântul Munte Athos unde rugăciunea călugărilor se înalţă către Dumnezeu ziua şi noaptea? Eu cred că nu! Atâta timp cât românii îl înjură la tot pasul pe Dumnezeu, atâta timp cât suntem o ţară unde femeile îşi avortează copiii, nu ne putem aştepta la belşug şi prosperitate, pentru că Dumnezeu nu este cu noi! Trebuie să spunem lucrurilor pe nume, aşa cum le-a spus odinioară Sfântul Ioan Botezătorul. De ce? Ca să audă cei ce au urechi de auzit!
Dumnezeu nu este cu poporul care nu împlineşte Cuvântul Său, dar este cu acei oameni care sunt făclii aprinse în popor, care sunt făclii ce luminează în întuneric şi întunericul nu-i cuprinde. De noi depinde să vrem să fim aceste făclii! De noi depinde să înduplecăm mila lui Dumnezeu, care „răsare soarele peste cei buni şi peste cei răi şi trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”.[5] Hristos nu spune că Dumnezeu trimite ploaia peste cei nedrepţi, ci: „Peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Cu siguranţă cei nedrepţi nu sunt binecuvântaţi cu ploaie. Să fim însă noi acei buni de care vorbeşte Domnul Hristos ca Dumnezeu să trimită ploaia şi peste unii şi peste alţii.
[1] Mt 11, 21 – 24.
[2] Fac 19, 4 – 11.
[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 459.
[4] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, pp. 106 – 107.
[5] Mt 5, 45.
