Evanghelia zilei: Mt 11, 27 – 30
Zis-a Domnul ucenicilor Săi: toate-Mi sunt date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl; nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi căruia va voi Fiul să-i descopere. Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi vă învăţaţi de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre; căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară.
Jugul lui Hristos
A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a dobândi viaţa veşnică, după cuvântul Domnului Hristos cuprins în Evanghelia după Ioan:
„Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (In 17, 3).
Numai prin descoperire dumnezeiască ajungem la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrărilor Lui. Tocmai de aceea, dacă Dumnezeu nu i s-ar fi descoperit sau revelat, omul n-ar fi putut să-L cunoască.
Căile de cunoaştere prin care se realizează această descoperire dumnezeiască sunt calea naturală şi calea supranaturală.
Calea naturală se numeşte aşa fiindcă pleacă de la noi spre Dumnezeu, adică de la observarea naturii şi a fenomenelor care se petrec în ea, toate considerându-se ca avându-şi ultima cauză în lucrarea lui Dumnezeu. Pe această cale naturală au ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu toţi înţelepţii păgâni: Aristotel, Pitagora, Platon, ca şi întemeietorii de religii, cum sunt Zoroastru, Buddha, Mahomed, ş.a. Tot pe această cale de cunoaştere s-au convins de existenţa lui Dumnezeu şi unii învăţaţi moderni: Newton, Kepler, Pasteur sau unii filosofi, precum: Descartes, Kant, Hegel, Pascal ş.a.
Calea supranaturală de cunoaştere se mai numeşte şi cunoaştere tainică, mistică. Ea este cunoaştere prin descoperire divină, care pleacă de la Dumnezeu spre noi. La această cale supranaturală a făcut referire Domnul Hristos atunci când a spus:
„Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere.” (Mt 11, 27; Lc 10, 22).
Pentru ca Dumnezeu să ni se descopere trebuie să ne curăţim trupurile şi sufletele. Dacă definiţia cunoştinţei, potrivit Sfântului Diadoh al Foticeii, este „a te uita pe tine când te gândeşti la Dumnezeu”, definiţia curăţiei este „să avem simţirea pururea lipită de Dumnezeu”.[1]
Teologia, înainte de a fi o ştiinţă despre Dumnezeu, este vorbirea cu şi despre Dumnezeu, vorbire care se bazează pe cunoaşterea şi simţirea lui Dumnezeu şi a lucrărilor Lui. Înainte de a vorbi cu şi despre Dumnezeu omul trebuie să facă legătura cu El. Nu putem vorbi despre Dumnezeu dacă nu suntem în relaţie cu El. „Dacă eşti teolog – îndeamnă Evagrie Ponticul –, roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog”.[2] Fără rugăciune nu putem intra în legătură cu Dumnezeu, de aceea înainte de a vorbi despre Dumnezeu trebuie să vorbim cu El prin rugăciune.
Explicând epistolele Sfântului Ioan Teologul, arhimandritul Iustin Popovici spune următoarele:
„Dumnezeu nu Se face cunoscut decât dacă trăim noi înşine iubirea Lui ca a noastră, ca inimă a inimii noastre, ca şi conştiinţă a conştiinţei noastre; altfel zis: Hristos nu Se lasă recunoscut decât celui ce trăieşte în El şi ajunge în El. Întâi de toate, pe calea Sfintelor Taine şi a sfintelor virtuţi, omul «intră» în Hristos şi ajunge să fie hristos, iar mai apoi trăieşte, fără încetare, prin El şi datorită Lui şi se face hristos.
Cunoaşterea cea mai deplină şi mai reală, singura cunoaştere cu putinţă a lui Hristos, nu poate veni decât din devenirea-întru-Hristos, din faptul de a ajunge să fii hristos, din urmarea lui Hristos. Căci doar dacă «umblăm precum Acela a umblat” e cu putinţă să ajungem ca El.».”.[3]
Cel care-L urmează pe Hristos îi odihneşte pe oameni; este asemenea lui Hristos blând şi smerit cu inima:
„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi vă învăţaţi de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre; căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară.” (Mt 11, 28 – 30).
Astăzi, termenul jug şi semnificaţia sa nu mai sunt de actualitate. De o bună bucată de timp, cei ce lucrează pământul nu mai folosesc jugul; bunicii cultivatorilor noştri de astăzi au înlocuit faimosul jug de lemn cu hamuri de piele în aşa fel încât dobitoacele să poată să tragă plugul fără constrângeri excesive. În jug, capul animalului era aplecat spre pământ şi, astfel, devenea mai ascultător. Cuvântul jug a rămas pentru a indica o condiţie de oprimare, un norod constrâns să asculte fără să poată să-şi ridice capul.[4] Dar chiar în libertate, viaţa pentru unii este un jug, o povară insuportabilă. Şi aceasta datorită păcatului.
Spune Domnul Hristos:
„Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului.” (In 8, 34).
Păcatele apasă. Dar cum să ne imaginăm această apăsare? Adam, adică omul creat de Dumnezeu, privea spre cer; în toate lucrurile pământeşti vedea imaginea realităţilor cereşti, iar natura era pentru el şcoala duhului. Păcatul l-a constrâns însă să privească în jos şi să vadă lucruri care nu servesc la înălţarea minţii şi care reprezintă o apăsare pentru el.[5] După Adam, toţi cei care săvârşesc păcatul au această gârbovire a sufletului şi implicit a trupului.
Spre deosebire de jugul păcatului, jugul lui Hristos este eliberator; aşa le spunea Mântuitorul iudeilor care crezuseră în El:
„Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (In 8, 31 – 32).
Epitrahilul preotului, veşmântul preoţesc fără de care nu se poate săvârşi nici o slujbă bisericească, face trimitere la jugul lui Hristos. Este în aşa fel confecţionat încât seamănă mult cu faimosul jug de lemn. Deosebirile sunt însă esenţiale:
- Jugul lui Hristos, simbolizat prin epitrahil, se atârnă de gât, dar este lăsat în faţă, nu în spate.
- Prin jugul lui Hristos nu suntem înrobiţi, ci eliberaţi; mai mult, Hristos ne poartă povara.
- Purtând jugul lui Hristos avem demnitate, putem sta privind la cele înalte, pentru că acest jug nu gârboveşte.
La săvîrşirea Sfintelor Taine, mai ales la Spovedanie şi Maslu, preotul aşază epitrahilul pe capul celor cărora li se administrează taina. Se întâmplă însă ceva cu totul deosebit, la Maslu de obşte, când credincioşii care nu pot veni în faţă din pricina mulţimii se ating unul de altul, într-o atingere sfântă, punând fiecare mâna pe spatele celuilalt. Prin această atingere fiecare îşi manifestă dorinţa de a fi părtaşi jugului lui Hristos, care tămăduieşte şi eliberează.
[1] SFÂNTUL DIADOH AL FOTICEII, Definiţii, 5, 8, în Filocalia 1, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, pp. 412 – 413.
[2] Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, în 153 de capete, 60, în Filocalia 1, p. 112.
[3] Arhim. Iustin Popovici, Epistolele Sfântului Ioan Teologul, p. 49.
[4] Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, p. 214.
[5] Ibidem, p. 215.
