„Că de-aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinți; că pe voi eu v’am născut întru Hristos Iisus prin Evanghelie” (1 Corinteni 4, 15)
Am detaliat, în emisiunile precedente, în cadrul discuțiilor noastre legate de Lucrarea (sau înfăptuirea) tămăduirii prin iubire, aspecte privind: Procesul tămăduirii și lucrarea terapeutică duhovnicească în scrierile unor teologi contemporani bazate pe tradiția patristică, Convertirea lăuntrică sau re-întoarcerea omului spre Dumnezeu, Praxis-ul (adică practica, sau făptuirea), adevărată metodă terapeutică, respectiv Tămăduirea puterilor sufletești fundamentale prin lucrarea (înfăptuirea), întru iubire, a virtuților generice. Astăzi am continuat discuția noastră despre Procesul tămăduirii omului sau dobândirea sănătății în Hristos, aplecându-ne din nou asupra Lucrării terapeutice plină de iubire a părintelui duhovnicesc.
Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei (Spovedanie și comuniune, p.131 ș.u..), deși atrage atenția că nici o definiție nu poate sintetiza calitățile pe care trebuie să le aibă un părinte duhovnicesc, încearcă totuși una, arătând că „duhovnicul este omul care, datorită mortificării patimilor și nepătimirii pe care o dobândește, devine cunoscător al lucrurilor dumnezeiești și are față de lucrurile omenești o dreaptă judecată, datorită căreia, fără nici un pericol pentru el, știe să-i călăuzească pe alții pe calea lui Dumnezeu”; în continuare, oferă o clasificare a acestor calități, începând cu cele sacerdotale, continuând cu cele morale (viață curată, credință dreaptă și nestrămutată, iubire) și sfârșind cu cele intelectuale (cunoștințe teologice și laice, virtutea dreptei judecăți sau a discernământului – considerat de către Sfinții Părinți o harismă pe care omul o primește pe treptele cele mai înalte ale ostenelilor duhovnicești, atunci când ajunge la capătul lucrării (a ceea ce am numit și detaliat în emisiunile anterioare ca fiind praxis), când ajunge la starea de nepătimire –, la care se adaugă darurile pătrunderii în sufletele oamenilor sau vederea cu duhul și al cunoașterii inimii sau cardiognosiei, și experiența).
Medicina duhovnicească se distinge astfel ca o artă și o știință, „meșteșugul meșteșugurilor” și „arta artelor” (Nil Ascetul, Cuvânt ascetic foarte trebuincios și folositor, 22, în Filocalia, vol. I, p.184), un dar al Duhului Sfânt și un rod al sinergiei (con-lucrării) divino-umane.
