Evanghelia zilei: Lc 3, 19 – 22
În vremea aceea Irod Tetrarhul, fiind mustrat de Ioan pentru Irodiada, femeia lui Filip, fratele său, şi pentru toate relele câte le făcuse, a adăugat la toate şi pe aceasta că a închis pe Ioan în temniţă. Şi pe când se boteza tot poporul, s-a botezat şi Iisus. Dar, rugându-se El, s-a deschis cerul şi Duhul Sfânt, în chip adevărat de porumbel, a venit asupra Lui; şi din cer s-a auzit un glas, zicând: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, în Tine am binevoit.
Ochii credinţei
Capitolul al III-lea din Ev. după Luca este foarte important datorită datelor istorice pe care ni le oferă. Aflăm astfel că începutul predicii lui Ioan Botezătorul, predicarea botezului pocăinţei, ca de altfel şi începutul activităţii misionare a Domnului Hristos au avut loc:
„În al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe când Ponţiu Pilat era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al Itureii şi al ţinutului Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei, în zilele arhiereilor Anna şi Caiafa.” (Lc 3, 1 – 2).
Spre deosebire de Domnul Hristos, faima lui Ioan Botezătorul era la început mai mare datorită vieţii de pustnic pe care o avea. Acesta a trăit în pustiul Iordanului, hrănindu-se cu ceea ce-i oferea pustiul: lăcuste şi miere sălbatică.[1] De fapt, Ioan Botezătorul a venit să pregătească calea Domnului Hristos şi era firesc ca iudeii să se raporteze mai întâi la Ioan şi apoi la Hristos.
Ca profet al lui Dumnezeu, Ioan Botezătorul vestea cuvântul adevărului. Cuvântul său era cu putere şi cu toate că nu a învăţat carte la vreo şcoală rabinică, era mai priceput în a da sfaturi poporului chiar mai mult decât învăţătorii de lege. Mulţi veneau la el şi-l întrebau ce să facă.[2] Îl ascultau chiar şi fariseii şi cărturarii şi chiar Irod tetrarhul Galileii, fiul lui Irod cel Mare.
Spre deosebire însă de marea mulţime care a crezut în cuvântul lui Ioan şi s-a botezat în apa Iordanului, ca semn de recunoaştere a stării lor şi de primire a învăţăturii Înaintemergătorului, fariseii, cărturaii şi conducătorii de atunci (printre care şi Irod tetrarhul), nu s-au botezat. Au ascultat cuvântul lui Ioan, dar nu au crezut în el. Totuşi, îl socoteau pe Ioan ca profet.
Misiunea Înaintemergătorului a luat oarecum sfârşit din momentul în care l-a arătat lumii pe Domnnul Hristos. Acest lucru s-a întâmplat cu ocazia Botezului Domnului de către Ioan în Iordan. S-a deschis atunci cerul şi S-a coborât Duhul Sfânt, în chip trupesc, ca un porumbel, dar nu peste Ioan, ci peste Iisus Hristos. Această coborâre a Duhului a fost însoţită de glas dumnezeiesc al Tatălui care a zis, cu privire la Fiul, la Iisus care primea botezul:
„Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit.” (Mt 3, 17; Mc 1, 11; Lc 3, 22).
Trebuie spus că aceste descoperiri dumnezeieşti sunt văzute numai de cei ce au inima curată, cum a spus Domnul Hristos în Predica de pe Munte:
„Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Mt 5, 8).
Cei curaţi cu inima Îl vor vedea pe Dumnezeu şi vor vedea lucrurile lui Dumnezeu, atât în viaţa aceasta, cât şi în Împărăţia cerurilor. Pentru toţi ceilalţi, deci pentru cei care nu au inima curată, cei care trăiesc în păcate, care şi-au făcut din păcat o a doua natură, pentru toţi aceştia descoperirile din partea lui Dumnezeu sunt voalate, pentru simplu fapt că nu au ochi de văzut. Aşa s-a întâmplat cu Saul pe drumul Damascului. Acesta, împreună cu cei care-l însoţeau, a fost învăluit de o lumină din cer, ca de fulger. În această lumină era Hristos Însuşi, care i-a zis:
„Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” (Fapte 9, 4).
Hristos s-a identificat cu Biserica Sa, cu creştinii care erau persecutaţi, motiv pentru care l-a întrebarea lui Saul: „Cine eşti, Doamne?”,[3] Domnul Hristos a răspuns:
„Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă.” (Fapte 9, 5).
Saul, care va deveni mai apoi Pavel apostolul neamurilor, tremurând şi înspăimântat fiind, a întrebat, zicând:
„Doamne, ce voieşti să fac?” (Fapte 9, 6).
Iar Domnul i-a zis:
„Intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci.” (Fapte 9, 6).
Cei care-l însoţeau pe Saul stăteau înmărmuriţi, deoarece auzeau glasul, dar nu vedeau pe nimeni. Cu siguranţă aşa s-a întâmplat şi la Botezul Domnului Hristos. Fariseii şi cărturaii au auzit glas din cer, au auzit glasul Tatălui care a zis: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit”,[4] dar poate nu au văzut coborârea Duhului peste Fiul, peste Iisus Hristos. Nu au văzut pentru că nu au avut ochi de văzut. Nu au avut ochii credinţei curăţiţi de faptele bune pe care ar fi trebuit să le săvârşească. Şi dacă nu au văzut coborârea Duhului, fariseii şi cărturarii au crezut că acel glas s-a făcut pentru Ioan Botezătorul. Aşa se explică faptul că atenţia fariseilor şi a cărturarilor s-a îndreptat asupra lui Iisus nu imediat după botezul în Iordan, ci după ce Acesta a săvârşit primele minuni, primele vindecări în popor.
Pe parcursul activităţii Sale misionare, Domnul Hristos le-a atras atenţia apostolilor Săi, spunând:
„Vedeţi, păziţi-vă de aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod.” (Mt 16, 6, 11; Mc 8, 15).
Se referea aici Domnul Hristos la învăţătura fariseilor şi a lui Irod, învăţătură care, se pare, era contaminată de învăţături străine credinţei iudaice, cum ar fi de exemplu învăţătura despre reîncarnare. Despre această învăţătură greşită citim în Evanghelia după Marcu:
„Şi a auzit regele Irod că numele lui Iisus se făcuse cunoscut, şi zicea că Ioan Botezătorul s-a sculat din morţi şi de aceea se fac minuni prin el. Alţii însă ziceau că este Ilie şi alţii că este prooroc, ca unul din prooroci. Iar Irod auzind zicea: Este Ioan căruia eu am pus să-i taie capul; el s-a sculat din morţi.” (Mc 6, 14 – 16).
Putem spune în concluzie că cei care nu au viaţă curată nu au nici credinţa adevărată, iar cel care are viaţă curată, chiar dacă nu este în credinţa adevărată, este îndreptat de Dumnezeu, este adus de Dumnezeu la credinţa adevărată pe căi numai de Dumnezeu ştiute. Dar Dumnezeu nu obligă, nu forţează libertatea omului. Omul este liber să aleagă între bine şi rău, să trăiască în lumină sau în întuneric.
Dacă suntem în credinţa adevărată, trebuie să şi facem faptele credinţei. Credinţa nu este mântuitoare fără fapte. Acest lucru îl arată şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, atunci când relatează convorbirea pe care Domnul Hristos a avut-o cu fariseul Nicodim. Spune Domnul Hristos, cu această ocazie:
„Cel ce crede nu este judecat, iar cel ce nu crede, a fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar judecata este aceasta, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul. Căci faptele lor sunt rele. Că oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel ce lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite.” (In 3, 18 – 21).
Avem aici o explicare a motivelor pentru care faptele bune sunt luminoase, iar cele rele îl întunecă pe om. Aşadar, faptele bune îl aduc pe om în Lumina lui Hristos, iar cele rele îl ţin în întuneric.
[1] Mt 3, 4; Mc 1, 6.
[2] Lc 3, 10.
[3] Fapte 9, 4.
[4] Mt 3, 17; Mc 1, 11; Lc 3, 22.
