Evanghelia zilei: Lc 6, 17 – 23
În vremea aceea a stat Iisus la loc şes unde erau mulţi dintre ucenicii Săi şi mulţime multă de popor din toată Iudeea, din Ierusalim şi de pe lângă marea Tirului şi a Sidonului, care veniseră să-L asculte şi să se tămăduiască de neputinţele lor. Şi cei bântuiţi de duhuri necurate se vindecau şi tot poporul căuta să se atingă de Dânsul, căci ieşia din El o putere care vindeca pe toţi. Atunci El, ridicându-şi ochii spre ucenicii Săi, le-a zis: fericiţi sunteţi voi, cei săraci, căci a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi sunteţi voi care flămânziţi acum, căci vă veţi sătura. Fericiţi sunteţi voi care plângeţi acum, căci veţi râde. Fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii, şi când vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori, şi vor lepăda numele vostru ca un rău, din pricina Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săltaţi, căci iată plata voastră multă este în ceruri.
Lupta duhovnicească
Ca medic de profesie, Sfântul Evanghelist Luca observă poate mai atent decât alţii că toţi cei ce se atingeau de Domnul Hristos se vindecau, chiar şi cei chinuiţi de duhuri necurate.[1]
„Vindecările” la care face referire Sfântul Evanghelist Luca sunt în primul rând sufleteşti, pentru că posedarea este o boală a sufletului cauzată de păcate adunate şi neiertate. Aşadar, oamenii erau chinuiţi de diavoli pentru că erau posedaţi, stăpâniţi de aceştia. Fiind „stăpâniţi”, vedeau că nu mai pot să facă ceea ce vor să facă; vedeau că sunt mânaţi să facă altceva ce nu ar fi făcut dacă ei înşişi ar fi fost stăpâni asupra lor.
Nu este de mică importanţă pe cine laşi să te stăpânească, pe cine laşi să te conducă. Unii sunt mânaţi de patima banilor, alţii, de pofta desfrânării, alţii, de patima beţiei. Toate acestea îi subjugă pe oameni, îi stăpânesc pentru că în spatele fiecărei pofte şi în spatele fiecărei patimi este un diavol. Asupra unui creştin care îşi mărturiseşte credinţa şi care trăieşte potrivit poruncilor Domnului Hristos diavolul nu are putere. De ce? Pentru că într-un creştin adevărat locuieşte Hristos care-l conduce spre tot lucrul bun, dar mai mult decât atât îl apără de tot răul.
Dacă ar fi să facem o deosebire între locuirea lui Hristos şi locuirea diavolilor în oameni, atunci am putea spune următoarele:
1) Demonii viază şi acţionează în om în felul unor fiinţe spirituale create, de aceea nu locuieşte unul în mai mulţi, ci într-un singur om un demon sau chiar mai mulţi demoni; Hristos lucrează în viaţă într-un fel divin, de aceea locuieşte în toţi creştinii deodată.
2) Demonii stăpânesc trupul şi prin trup influenţează sufletul; Hristos sălăşluieşte în „substanţa sufletului” – accesibilă numai lui Dumnezeu – şi de acolo se revarsă peste toată viaţa psiho-fizică a omului;
3) Demonii chinuiesc, desfigurează, schimonosesc, tiranizează pe cel în care au intrat; Hristos toarnă viaţă nouă în cei ce-i aparţin Lui, îi înnobilează, îi eliberează, îi îmbracă în lumina unei frumuseţi cereşti. Demonizatul este suprema desfigurare a omului; omul înduhovnicit e suprema împlinire a naturii umane. Unul este beznă, altul este lumină; unul este haos, altul armonie; unul este ură, altul, iubire; unul este patimă oarbă, altul, pace.[2]
Vorbind despre lucrarea diavolului, părintele Iustin Popovici spunea:
„Toată lupta lui Satan împotriva lui Hristos nu are decât un singur scop: de a alunga pe Dumnezeu din trupul omenesc pentru a-l stăpâni el întru totul. De a arăta că Hristos nu este Dumnezeu, ci un om simplu şi neputincios, îndepărtând în felul acesta pe oameni de la credinţa în Hristos.”.[3]
Până la venirea lui Hristos oamenii nu puteau scăpa de tirania demonilor. Odată cu jertfa lui Hristos s-a surpat şi puterea diavolului. Hristos înviind din morţi „a călcat cu moartea pe moarte”, adică a călcat în picioare toată puterea celui rău. Totuşi Hristos ne respectă libertatea. Spre deosebire de diavol, Hristos nu este un tiran, ci un domn cu „D” mare. Şi fiind Domn, nu face ceva prin constrângere; El nu vindecă pe cineva dacă nu este rugat sau nu vine la noi dacă nu este chemat. Şi dacă cei posedaţi de diavol nu se pot conduce pe ei înşişi, este o datorie a celor ce stau imediat în apropierea lor să-i aducă la Biserica lui Hristos pentru a fi eliberaţi.
Aşadar orice păcat, orice patimă are în spate lucrarea celui rău. Pentru a ne elibera de acesta trebuie să ducem un război nevăzut apelând la post, la rugăciune şi la slujbele Bisericii. Nu există om care să nu fi simţit această luptă, căci lupta împotriva păcatului înseamnă lupta împotriva celui rău. Despre aceasta citim în cartea „Părinţi duhovniceşti contemporani de la Sfântul Munte Athos”, cum un părinte pe nume Ignatie îşi cheamă ucenicul, Gherasim, zicând:
„Vino, Gherasim. Aşază-te să stăm puţin de vorbă:
– Cum merge treaba? Ne trânteşte satana la pământ sau noi îl trântim pe el?
– El ne doboară, preacuvioase părinte. Îmi neglijez adeseori canonul (adică rugăciunea pe care fiecare trebuie să o facem zilnic).
– Ei, – zice părintele – de acum înainte îndrăzneşte şi izbeşte-l pe satana de pământ! Rugăciunea poate să facă asta. Să punem început de acum înainte. Să nu lăsăm canonul nefăcut. Nu suntem în stare să-l terminăm? Să facem măcar puţin din el. Să nu renunţăm de tot la el. Hai să-l doborâm pe satana la pământ.”.[4]
Un alt părinte de la Muntele Athos, părintele Codrat, îndemna zicând:
„Fă-ţi pravilă zilnică (adică roagă-te zilnic). Urcă în fiecare zi cât un vârf de ac, dar nu coborî.”[5]
Pravila sau canonul de rugăciune este în fond arma noastră duhovnicească împotriva celui rău. Fiecare duhovnic recomandă ucenicilor săi un program de viaţă duhovnicească, un canon sau o pravilă: participarea la slujbele Bisericii, post, rugăciune (de dimineaţa, de seara, înainte şi după masă), psalmi, citiri din Sfânta Scriptură. Rugăciunea ca şi citirea din Psaltire şi din Sfânta Scriptură nu trebuie considerată o lectură oarecare, ci o acţiune liturgică,[6] în consonanţă cu citirile biblice săvârşite de preot la sfintele slujbe.
Preotul când citeşte Sfânta Evanghelie la Utrenia (slujba de dimineaţă) de peste săptămână nu stă cu faţa spre credincioşi, între uşile împărăteşti, ca la Liturghia şi la Utrenia din zilele de sărbătoare, ci pe latura de miazănoapte a Sfintei Mese. Preotul aminteşte în acest chip că învierea Mântuitorului nu s-a petrecut în faţa lumii, ci înainte de zori, deci încă noapte fiind. Masa altarului simbolizează între altele şi mormântul în care a fost pus şi din care apoi a înviat Domnul.[7]
Pe de altă parte, Sfânta Evanghelie se citeşte cu faţa spre peretele nordic, pentru că după tradiţionala expresie a profeţilor, de aici provin în chip simbolic duşmanii. Cuvintele Domnului Hristos, rostite prin preot sunt capabile să-i ţină la distanţă.[8]
Aşadar împlinirea pravilei sau a canonului primit de la duhovnic se constituie într-un act liturgic, care aduce cu sine unirea noastră cu Hristos şi îngrădirea puterii celui rău. Prin urmare, secretul biruinţei noastre în lupta cu cel rău este acesta: trebuie să urcăm în fiecare zi, în viaţa noastră duhovnicească, prin împlinirea canonului, măcar câte un vârf de ac!
[1] Lc 6, 18.
[2] Mitr. Nicolae Mladin, Asceza şi mistica paulină, p. 92.
[3] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, p. 147.
[4] Arhim. Heruvim Karambelas, Părinţi duhovniceşti contemporani de la Sfântul Munte Athos, vol 2, Gherasim Menaghias, p. 103.
[5] Ibidem, p. 165.
[6] Ioan Moscul este autorul cărţii Livada duhovnicească, o culegere de povestiri despre călugării palestinieni din vremea sa, printre care şi stareţul Marcel. Într-o seară, la apus, ca în toate serile, Marcel a început să cânte şi să recite psalmii. La un moment dat a auzit o larmă mare. A deschis uşa şi a văzut o ceată întunecată aşezată în linie de bătaie. A întrebat atunci uimit: „E război?”. Un soldat i-a răspuns scârbit: „Da, război, uite câţi soldaţi ai mobilizat cu psalmii tăi!”. Această povestire este bizară, dar ea exprimă convingerea monahilor că psalmii deţin o putere de exorcizare împotriva forţelor răului. – cf. Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, p. 13.
[7] SFÂNTUL GHERMAN I AL CONSTANTINOPOLULUI, Expunere despre biserică şi studiu mistic despre Liturghie (PG XCVIII, col. 388 C) şi SFÂNTUL SIMION, ARHIEPISCOPUL TESALONICULUI, Despre târnosirea sfintei biserici, cap. 132. – cf. Pr. Prof. Dr. PETRE VINTILESCU, Liturghierul explicat, p. 74.
[8] Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, p. 13.
