Evanghelia zilei: Mt 11, 16 – 20
Zis-a Domnul: cu cine voi asemăna neamul acesta? Este asemenea copiilor care şed în mijlocul târgului şi strigă către alţi copii, zicând: v-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi nu v-aţi tânguit. Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând şi ei zic: are diavol. Dar a venit Fiul Omului, mâncând şi bând şi ei zic: iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor. Dar înţelepciunea s-a îndreptăţit de către fiii săi. Atunci a început Iisus să mustre oraşele în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale, pentru că nu s-au pocăit.
„Despre aceasta te-om asculta şi altădată”
Vorbind despre misiunea, despre slujirea celor ce propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu, Domnul Hristos arată că nu este suficient să auzi cuvântul Domnului ca să te mântuieşti, ci trebuie să faci ceea ce auzi. Nu cei ce propovăduiesc sunt vinovaţi de necredinţa celor ce ascultă. Domnul Hristos şi cei care sunt trimişi în numele Lui sunt comparaţi cu un semănător care seamănă sămânţa – şi ne spun sinopticii Matei, Marcu şi Luca – că abia a patra parte din sămânţă ajunge să dea rod. Lipsa de rod nu este din vina semănătorului sau a seminţei, ci din cauza pământului care primeşte această sămânţă.
Citim în Faptele Apostolilor că Sfântul Apostol Pavel în a doua călătorie misionară a ajuns la Atena. Aici văzând că cetatea este plină de idoli, a început să le vorbească atenienilor despre Dumnezeul cel adevărat. Şi îi învăţa în piaţă, în fiecare zi, pe cei ce îl ascultau. Piaţa, în limba greacă agora, era locul de întâlnire a oamenilor preocupaţi de filosofie. Din aceste pieţe se recrutau semănătorii de cuvinte care mai apoi erau duşi în Areopag, locul unde filosofii şi retorii îşi prezentau discursurile. Aşa s-a întâmplat şi cu Sfântul Apostol Pavel. Auzindu-l că vorbeşte despre Dumnezeu, filosofii stoci şi epicurei se întrebau:
„Ce voieşte, oare, să ne spună acest semănător de cuvinte?” (Fapte 17, 18)
Şi ziceau unii:
„Se pare că este vestitor de dumnezei străini, fiindcă binevesteşte pe Iisus şi Învierea.” (Fapte 17, 18).
Aşadar, luându-l cu ei, l-au dus în Areopag, zicând:
„Putem să cunoaştem şi noi ce este această învăţătură nouă, grăită de tine? Căci tu aduci la auzul nostru lucruri străine. Voim deci să ştim ce vor să fie acestea.” (Fapte 17, 19 – 20).
Şi Apostolul Pavel, stând în mijlocul Areopagului, a zis:
„Bărbaţi atenieni, în toate vă văd că sunteţi foarte evlavioşi. Căci străbătând cetatea voastră şi privind locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: «Dumnezeului necunoscut». Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi, pe Acesta Îl vestesc eu vouă.” (Fapte 17, 22 – 23).
Atenienii erau politeişti; credeau în mai mulţi zei, dar pentru că nu erau convinşi că îi cunosc pe toţi, au zidit un altar pe care l-au numit: „Zeului necunoscut”. Sfântul Apostol Pavel, ca un predicator desăvârşit, s-a folosit de acest pretext pentru a le capta atenţia. Şi a început să le vorbească despre Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea, zicând:
„Acesta – adică Dumnezeul necunoscut – fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viaţă şi suflare şi toate. Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască pe toată faţa pământului, aşezându-le vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi. Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: Că neam al Lui suntem şi noi. Aşadar, fiind deci neamul lui Dumnezeu, nu trebuie să socotim că dumnezeirea este asemenea aurului, sau argintului sau pietrei cioplite de meşteşugul şi de iscusinţa omului. Dar Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vesteşte acum oamenilor ca toţi de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate, prin Bărbatul – şi aici făcea referire la Domnul nostru Iisus Hristos – pe care, spune Sfântul Apostol Pavel, Dumnezeu L-a rânduit, dăruind tuturor încredinţare prin Învierea Lui din morţi.” (Fapte 17, 24 – 31).
Atenienii l-au ascultat până la un punct, căci auzind că le vorbeşte despre învierea morţilor, unii îl luau în râs, iar alţii îi ziceau: „Despre asta te-om asculta şi altădată”.[1] Grecii erau deformaţi de filosofia platonică. Ei credeau în nemurirea sufletului, dar nu credeau într-o existenţă personală după moarte. Trupul pentru ei era o închisoare, din care sufletul trebuia să se elibereze. Filosofia antică nu găsea nici un loc pentru trup în viaţa de dincolo, de aceea nu admitea învăţătura despre învierea trupurilor. Celor care propovăduiau învierea morţilor le spunea: „Despre aceasta altădată”.
La acelaşi refuz se referă şi cuvintele Domnului Hristos:
„V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi nu v-aţi tânguit.” (Mt 11, 17; Lc 7, 32).
Aici Domnul Hristos s-a referit la vieţuirea Sa şi la vieţuirea lui Ioan Botezătorul, spunând:
„Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând şi spun: Are demon. A venit Fiul Omului, mâncând şi bând şi spun: Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor.” (Mt 11, 18 – 19; Lc 7, 33 – 34).
Cu alte cuvinte Ioan Boteătorul a postit, iar Mântuitorul Hristos nu a postit (desigur, cuvântul Domnului Hristos face referire la activitatea Sa publică, iar nu la pregătirea acesteia, când a postit 40 de zile în pustia Carantaniei).
Postul are un simbolism special. Omul care nu mai mănâncă e ca şi cum s-ar rupe de viaţa de dinainte. Profeţii posteau înainte de a-şi începe misiunea. În unele ţări, miresele posteau înainte de nuntă, pentru că treceau în altă casă, în altă familie. În primii ani ai creştinismului, se prescria postul înainte de botez.
Pe această linie se înscrie postul Sfântului Ioan Botezătorul. În persoana sa, poporul evreu trece de la Vechiul la Noul Testament. Fariseii, care respectau vechile prescripţii, nu voiau să înţeleagă acest simbol şi tocmai pentru că era o mărturie tare, fariseii o interpretau negativ.
Iisus avea un motiv valabil pentru a alege o viaţă normală. În El, Dumnezeu a devenit om şi tot umanul a devenit divin. Aşadar, nu e ridicat la Dumnezeu numai ceea ce e extraordinar, ci toată viaţa umană, în toate manifestările sale.[2]
Citim în Evanghelia după Matei că:
„Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era lăcuste şi miere sălbatică.” (Mt 3, 4).
Aşa socotea el să vestească pocăinţa şi apropierea Împărăţiei cerurilor. Domnul Hristos însă a venit în maximă apropiere faţă de cei păcătoşi, alegând să stea la masă cu vameşii şi cu păcătoşii. Dacă Ioan era căutat de păcătoşi, Domnul Hristos îi căuta. De fapt le-a şi spus cărturarilor şi fariseilor că:
„Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi.” (Mt 9, 12; Mc 2, 17).
Dar nu toţi păcătoşii se pocăiau de păcatele lor. Unii, auzind îndemnul Domnului Hristos, poate ziceau precum atenienii: „Despre aceasta, altădată”. Domnul Hristos învăţa prin cuvânt şi prin faptă, dar nu putea constrânge, pentru că omul este înzestrat cu libertate. Totuşi libertatea omului depinde de identitatea lui spirituală. Toţi suntem înzestaraţi de Dumnezeu cu libertate, dar să nu uităm că toţi vom da seama de felul cum ne-am folosit această libertate.
[1] Fapte 17, 32.
[2] Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 1, p. 39.
