Evanghelia zilei: Mc 11, 11 – 23
În vremea aceea a intrat Iisus în Ierusalim şi în templu; şi, după ce a văzut toate, iar vremea fiind spre seară, a plecat la Betania cu cei doisprezece. A doua zi, plecând din Betania, a flămânzit şi, văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo, doar va găsi ceva în el; şi, ajungând la smochin, n-a găsit nimic în el, decât numai frunze, căci nu era încă vremea smochinelor. Atunci a grăit Iisus către smochin, zicând: de acum înainte nimeni să nu mai mănânce în veci rod din tine. Iar ucenicii au auzit aceste vorbe. Apoi au venit în Ierusalim şi, intrând în templu, Iisus a început să dea afară pe cei care vindeau şi pe cei care cumpărau în templu; şi a răsturnat El mesele schimbătorilor de bani şi scaunele neguţătorilor de porumbei. Şi nu îngăduia să mai treacă cineva cu vreun vas prin templu şi-i învăţa, zicându-le: oare, nu este scris: casa Mea, casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile? Voi însă aţi făcut din ea peşteră de tâlhari. Şi au auzit cărturarii şi căpeteniile preoţilor şi căutau în ce chip să-L piardă, căci se temeau de Dânsul, pentru că poporul era uimit de învăţătura Sa. Iar când s-a înserat, Iisus a ieşit afară din oraş. A doua zi, dimineaţa, trecând, au văzut smochinul uscat până în rădăcină şi, aducându-şi aminte, Petru I-a zis: Învăţătorule, iată că smochinul pe care L-ai blestemat s-a uscat. Şi, răspunzând, Iisus le-a zis: aveţi credinţă în Dumnezeu, căci adevărat vă spun vouă că cel ce va zice muntelui acestuia, ridică-te şi te aruncă în mare şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce va zice se va face, orice va zice el se va face.
Nu era încă vremea smochinelor
Primele cuvinte rostite de Iisus în Evanghelia după Marcu sunt acestea:
„Plinitu-s-a vremea. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.” (Mc 1, 15).
Ce înseamnă plinirea vremii? Capitolul al III-lea din Eccleziast, a fost numit generic de către biblişti Vremea tuturor lucrurilor. Solomon, autorul acestei cărţi, arată că:
„Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.
Vreme este să te naşti şi vreme să mori;
Vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit.
Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti;
Vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.
Vreme este să plângi şi vreme să râzi;
Vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.
Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi;
Vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.
Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti;
Vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.
Vreme este să rupi şi vreme să coşi;
Vreme este să taci şi vreme să grăieşti.
Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti.
Este vreme de război şi vreme de pace…
Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia.” (Ecclesiast 3, 1 – 8; 11).
Aşadar, este vreme să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit sau vreme să dărâmi şi vreme să zideşti. Dacă transpolăm aceste cuvinte la pilda smochinului neroditor, înţelegem mai bine mesajul pe care Domnul Hristos a vrut să ni-l transmită.
Evanghelistul Marcu plasează blestemarea smochinului neroditor după Intrarea Domnului Hristos în Ierusalim.[1] Deci suntem în Săptămâna patimilor, la sfârşitul celor trei ani şi jumătate de misionarism al Domnului Hristos, iar nu la începutul predicii Sale. Acum este vremea roadelor. Domnul Hristos se foloseşte voit de smochin. De ce? Vom vedea în cele ce urmează.
În Vechiul Testament, smochinul şi via simbolizează poporul Israel. Citim în Psalmul 79 următoarele:
„Dumnezeul puterilor, întoarce-Te dar, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta şi o desăvârşeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta şi pe fiul omului pe care l-ai întărit ţie.” (Ps 79, 15 – 16).
Aceste versete din cartea Psalmilor au fost preluate în cultul divin public, mai exact în Sfânta Liturghie şi, cu mici modificări, sunt rostite de ierarh în timpul cântării întreit-sfinte: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte”, când ierarhul, adică episcopul, mitropolitul sau patriarhul, rosteşte:
„Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta, pe care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea.”.
Poporul lui Dumnezeu, creştinii, sunt identificaţi, potrivit tradiţiei iudaice, cu via sădită de Dumnezeu. Ierarhul, ca unul ce „recapitulează” în sine poporul lui Dumnezeu, îi cere Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţită, Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, să păzească via aceasta cuvântătoare pentru ca să dea rod la vremea potrivită. De ce? Pentru ca nu cumva, ajungând fără rod, să-i fie stricat gardul şi ea să fie pustiită şi călcată în picioare, cum citim în capitolul al V-lea al cărţii profetului Isaia:
„Strica-voi gardul ei şi ea va fi pustiită, dărâma-voi zidul ei şi va fi călcată în picioare. Şi o voi pustii! Nu va mai fi tăiată, nici săpată şi o vor năpădi spinii şi bălăriile. De asemenea şi norilor le voi da poruncă să nu-şi mai verse ploaia peste ea.” (Is 5, 5 – 6).
Uneori, vremea roadelor nu este legată de anotimp. Sunt unele fructe care aduc rod mai repede decât este sorocul lor, cum citim în capitolul al XXVIII-lea din cartea profetul Isaia:
„Va fi ca o smochină timpurie şi înainte de vreme; cine o vede o ia şi o mănâncă!” (Is 28, 4).
Aceste roade se numesc pârgă, iar pârga este închinată totdeauna lui Dumnezeu. Pârga o caută şi Domnul Hristos, dar nu de la pomi, ci de la oameni.
Atunci când evanghelistul Marcu spune „nu era vremea smochinelor”, adică „nu era timpul de a da roade”, foloseşte o imagine simbolică care trebuie pusă în paralelă cu curăţirea templului. Aşa cum Hristos a blestemat smochinul, care a doua zi s-a uscat, tot aşa Dumnezeu şi-a retras acoperământul său de deasupra templului şi acesta, la puţin timp, va fi nimicit şi pustiit de romani. De ce? Pentru că evreii au făcut din templu un loc de schimbare a banilor, un loc de neguţători, o piaţă – în adevăratul sens al cuvântului. Apoi nu s-au îndreptat, chiar dacă au fost mustraţi de Domnul Hristos.
Dar nu numai evreii din vremea Mântuitorului au fost lipsiţi de rod. Şi noi putem fi fără rod. Putem să avem trupul verde, dar sufletul uscat, uscat din cauza neluării-aminte nu la anotimpurile prin care trecem, ci la timpurile pe care le trăim. Nu de puţine ori, creştinii vin în faţa lui Dumnezeu, dar nu ştiu cum să stea, ce să facă şi ce să spună. Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenţia că în orice casă este o rânduială, cu atât mai mult în Casa lui Dumnezeu, care este Biserica. Biserica nu este nici târg, nici loc de petrecere, ci este loc sfânt şi îngeresc, este Împărăţia lui Dumnezeu şi însuşi cerul. Un singur glas se cade să fie în Biserică – cel prin care-L preamărim pe Dumnezeu.[2] Dacă am venit în Casa Domnului, să stăm cu frică, să ascultăm, să luăm aminte şi să ne rugăm, ca să aducem rod, fiecare la măsura sa: unul, treizeci, altul, şaizeci, altul, o sută.
[1] Mc 11, 13 – 14.
[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 259.
