Evanghelia zilei: Lc 12, 42 – 48

Zis-a Domnul: cine este oare iconomul credincios şi înţelept pe care îl va pune stăpânul său peste slujitorii săi, ca să le dea partea lor de grâu la timpul cuvenit? Fericit este slujitorul pe care stăpânul lui îl va găsi făcând aşa, atunci când va veni. Adevărat vă spun vouă că-l va pune peste toate averile sale. Dacă însă slujitorul acela va zice în inima sa: stăpânul meu zăboveşte până să vină, şi va începe să bată pe slujitori şi pe slujitoare, să mănânce, şi să bea, şi să se îmbete; va veni stăpânul slujitorului aceleia, în ziua când el nu se aşteaptă şi în ceasul când el nu ştie şi-l va tăia din dre­gătorie şi-l va face părtaş cu necredincioşii. Acel slujitor, care a ştiut voia stăpânului său şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi cumplit bătut. Iar cel ce nu a ştiut şi a făcut lucruri vrednice de bătaie va fi bătut mai puţin. Căci oricui i s-a dat mult, mult se va cere de la el; şi oricui i s-a încredinţat mult, se va cere de la el şi mai mult.

Toţi suntem iconomi

Într-o mănăstire iconomul este monahul care se ocupă cu partea eco­nomic-administrativă. El are grijă de bunul mers al mănăstirii fiind, în ceea ce priveşte res­ponsabilitatea, al doilea după stareţ.

În limbajul Noului Testament creştinii sunt numiţi „iconomi ai ha­ru­lui lui Dumnezeu”. Sfântul Apostol Pavel de pildă, atunci când vor­beşte de slujirea apos­tolilor, spune că slujitorii lui Hristos sunt „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu”.[1] Or, ceea ce se se caută mai mult la iconomi este ca fiecare să fie găsit credincios.

Când este găsit cineva credincios? La vreme de încercare, atunci când nu se aşteaptă – cum ni se spune şi în această pildă:

„Stăpânul slugii aceleia va veni în ziua în care ea nu se aşteaptă şi în ceasul în care ea nu ştie.” (Lc 12, 46).

Cel care îşi face lucrul său ca pentru Dumnezeu acela este un ico­nom cre­dincios, pentru că slujind omului îl slujim pe Dumnezeu. Pe de altă parte, cel care îl slujeşte pe om în mod superficial, acela nici în re­la­ţia cu Dumnezeu nu poate fi credincios. De aceea şi Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte de calităţile slujitorului lui Dumnezeu face referire la slu­jirea aproapelui. Citim în Epistola către Tit că slu­ji­torul lui Dumnezeu trebuie să fie: fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, nu în­gâmfat, nu mânios, nu beţiv, nu bătăuş, nu poftitor de câştig ruşinos, ci primitor de străini, iubitor al binelui, cu stăpânire de sine, drept, cu­vios, înfrâ­nat, strâns legat de cuvântul cel vrednic de crezare al învă­ţăturii, destoinic atât să îndemne întru învăţătura cea sănătoasă, cât şi să-i mustre pe cei ce vorbesc împotriva ei.[2]

Cuvântul „prihană” nu-l mai întâlnim astăzi decât în limbajul bise­ricesc. Spunem despre Maica Domnului că este fără prihană, adică fără „vină”, fără „pată”. Aşa cum Maica Domnului a fost fără prihană, tot aşa trebuie să fie şi orice iconom al lui Dumnezeu, adică să fie lipsit de orice păcat care întinează sufletul.

Fiecare din noi suntem „iconomi”; fiecare am primit de la Dumne­zeu un dar pe care suntem datori să-l înmulţim, să-l punem în lucrare, cum citim în întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Petru:

„Suntem datori să slujim unii altora, după darul pe care l-a primit fiecare, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slu­jeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos, Căruia Îi este slava şi stăpânirea în vecii vecilor.” (1 Ptr 4, 10 – 11).

Prin extensie, lucrarea săvârşită de iconomi se numeşte „iconomie”. Aceasta este însă înţeleasă deosebit în funcţie de cel care o săvârşeşte. Astfel, atunci când vine din partea lui Dumnezeu ea este numită „pogo­rământ”, iar când vine din partea omului, „slujire”. Aşadar putem vorbi de iconomia lui Dumnezeu Tatăl, ico­nomia lui Dumnezeu Fiul sau ico­no­mia Duhului Sfânt şi despre iconomia Bisericii alcătuită din cler şi popo­rul lui Dumnezeu.

Iconomia Bisericii exercitată prin slujitorii săi nu este altceva decât un act de imitare a bunului samaritean şi a tatălui fiului risipitor. Când slujim în numele lui Dumnezeu nu trebuie să căutăm la faţa omului.[3] Pildă ne-a dat Mântuitorul însuşi atunci când a practicat iconomia, aşa cum Biserica este chemată s-o dez­volte ulterior. Deşi fusese trimis numai „către oile cele pierdute ale casei lui Israel”, Hristos şi-a lărgit lucrarea Sa şi a avut milă şi de canaaneancă[4] şi de sutaş.[5]

A fi „samarinean milostiv” înseamnă a dobândi virtuţile părinţilor pustiei, cum spunea părintele Teofil Părăian, citând o pildă din Pateric:

„Un părinte era mai mare peste zece ucenici. Şi se tot ruga lui Dumnezeu, zicând: «Doamne, fă aşa ca şi în lumea cealaltă să fim împreună, să fiu împreună cu ucenicii mei.». Şi s-a descoperit părintelui că la hramul la care urma să se ducă împreună cu ucenicii, să se ducă întâi ucenicii singuri şi după aceea, după o vreme, să se ducă şi părintele, dar să nu se ducă odată cu ei. Ucenicii au plecat după porunca părintelui şi pe drum au găsit un om bolnav care stătea la marginea drumului – ca în pilda cu samarineanul milostiv –, L-au văzut şi după ce au văzut despre ce-i vorba au zis: «Noi suntem pe jos, n-avem ce-ţi face.». Şi el, cumva, aşa, ironic, a zis: «Duceţi-vă şi vă rugaţi pentru mine.». Şi după o vreme a venit şi părintele şi L-a văzut acolo şi-a zis: «Ce-i cu tine?»; şi el a zis: «Uite, sunt aici, în situaţia asta cum mă vezi.». Şi-atunci părintele zice: «Hai, fac eu cumva să te duc, să nu te las aici.». Zece ucenici n-au putut să se gândească să-l ia de acolo, să-l ajute cumva, dar el singur, părintele a zis: «Uite, te duc încet, încet, până la piatra aceea, te aşez pe piatră, mă aşez eu sub tine, te iau în spate, şi facem cumva.». Şi-aşa a făcut, şi mergând aşa, a văzut că este tot mai uşor cel din spate, şi de la o vreme a simţit că nu mai are nimic în spate. Numai a auzit un glas: «Dacă vrei să fie ucenicii tăi cu tine, atunci du-te şi formează-i aşa ca să fie ca tine.».”.[6]

Aşadar un bun iconom trebuie să se facă aproape faţă de toţi. Cuvântul Domnului Hristos spus învăţătorului de Lege: „Mergi şi fă şi tu asemenea!” ne este adresat şi nouă. Dacă avem iubire în suflet nu vom fi mulţumiţi niciodată cu cât de „aproape” ne-am făcut semenilor noştri; şi pe câţi ni i-am făcut aproape. Oricine este dator să se facă oricui aproape, chiar şi celui pe care nu-l cunoşte.

[1] 1 Cor 4, 1.

[2] Tit 1, 7 – 9.

[3] 1 Reg 16, 7.

[4] Mc 7, 25 – 30.

[5] Lc 7, 2 – 10.

[6] Arhim. Teofil Părăian, Gânduri senine, pp. 39 – 40.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Toţi suntem iconomi (Marţi, Săptămâna a XXV-a după Rusalii)
Toţi suntem iconomi (Marţi, Săptămâna a XXV-a după Rusalii)
/