Evanghelia zilei: Lc 19, 45 – 48
În vremea aceea, intrând în templu, Iisus a început să dea afară pe toţi cei care vindeau şi cumpărau în el, spunându-le că scris este: casa Mea este casă de rugăciune, iar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari. Şi în toate zilele era în templu şi învăţa. Dar căpeteniile preoţilor şi cărturarii şi bătrânii poporului căutau să-L piardă. Şi nu găseau ce să-I facă, pentru că tot poporul se ţinea după El şi-L asculta.
„Casa Mea casă de rugăciune se va chema”
După intrarea triumfală în Ierusalim, când L-au aclamat muţimile, Domnul Hristos a intrat în templu şi a început să-i scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau, zicându-le:
„Scris este: «Şi va fi casa Mea casă de rugăciune»; dar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari.” (Mt 21, 13; Mc 11, 17; Lc 19, 46).
Sfântul Ioan Gură de Aur credea că Mântuitorul i-a alungat din templu pe aceşti vânzători de două ori: prima dată la începutul propovăduirii sale, după ce a săvârşit minunea din Cana Galileii;[1] şi a doua oară în preajma patimilor Sale, cum citim la sinoptici.[2] Trebuie însă spus că la Evanghelistul Ioan succesiunea evenimentelor este comandată nu de raţiuni cronologice, ci de raţiuni teologice. Evanghelistul Ioan vrea să arate că odată cu începutul lucrării mântuitoare a lui Hristos cultul iudaic îşi pierde puterea. Acest lucru îl arată şi Sfântul Chiril al Alexandriei, în „Comentarul său la Evanghelia după Luca”:
„Prin izgonirea animalelor necesare pentru jertfă, Mântuitorul arată că a încetat vremea slujirii după Legea veche.”.[3]
Diferenţa dintre relatarea de la Ioan şi cea a sinopticilor este una de nuanţă. La evanghelistul Ioan se spune că Mântuitorul şi-a făcut un bici de ştreanguri şi i-a scos pe toţi cei ce vindeau boi, şi oi, şi porumbei şi pe schimbătorii de bani afară din templu, iar mesele schimbătorilor de bani le-a răsturnat, zicând:
„Nu faceţi casa tatălui Meu casă de negustorie.” (In 2, 16).
La sinoptici cuvântul Domnului Hristos este mai aspru, căci spune, referindu-se la cuvântul profetului Isaia:
„Scris este: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema.», iar voi o faceţi peşteră de tâlhari.” (Mt 21, 13; Mc 11, 17; Lc 19, 46).
Prin urmare, destinaţia locaşului de cult este aceea de a fi casă de rugăciune. Aşa vrea Dumnezeu să fie. Noi venim la Biserică pentru a vorbi, în rugăciune, cu Dumnezeu; pentru a-L lăuda, pentru a-I mulţumi şi pentru a-I cere. Nu venim la Biserică ca să vorbim între noi. Niciodată nu intrăm într-o casă obişnuită şi în loc să vorbim cu stăpânul casei vorbim între noi. Dar Biserica este „CASA” prin excelenţă. Este locul unde binevoieşte Dumnezeu să răspundă oamenilor. Dacă venim la Biserică – şi avem obligaţia să venim, prin poruncă bisericească să facem lucrul acesta – trebuie să ştim când să venim şi ce să facem.
Este în tradiţia Bisericii obiceiul de a chema credincioşii la slujbă. Înaintea Sfintei Liturghii, în timpul Utreniei clopotul bisericii bate de câteva ori. Aceasta este o invitaţie, o chemare pe care o face Biserica pentru toţi. Parcă spune:
„Veniţi, este timpul rugăciunii.”.
Participarea la Sfânta Liturghie era şi este o datorie a fiecărui credincios în parte. Ea trebuie înţeleasă în sensul că fiecare creştin e dator să participe la slujba Sfintei Liturghii de la început până la sfârşit şi că nu-i îngăduit să intre şi să iasă la timp nepotrivit din biserică, făcând neorânduială şi arătând lipsă de respect faţă de cele sfinte.
În epoca primară toţi credincioşii aveau obligaţia să se împărtăşească la sfârşitul Sfintei Liturghii şi deci aveau obligaţia să se comporte în aşa fel încât să fie vrednici de a se împărtăşi de fiecare dată. Astăzi, cînd ne împărtăşim mai rar, venim la Sfânta Liturghie când ne facem timp şi în loc să intrăm în Biserică la începutul slujbei, intrăm când slujba este de mult începută şi de multe ori nici nu rămânem până la sfârşit de parcă „binecuvântarea Domnului” pe care o dă preotul la sfârşitul slujbei nu ar fi pentru noi.[4]
În epoca primară când se rostea înainte de Crez: „Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte”, uşile Bisericii se închideau. Dacă cineva venea mai târziu la slujbă, rămânea afară, oricine ar fi fost acela, căci diaconul stătea la uşă şi nu-l primea înăuntru, ca nu cumva tulburarea ce se face la intrare să fie pricina împrăştierii gândurilor celor ce se roagă. După terminarea slujbei, se rostea o ectenie specială pentru cei care au stat afară, lângă uşă, ca Domnul să le dăruiască silinţă şi osteneală, pentru ca să se dezlege de la ei orice legătură a lumii acesteia, care-i face să întârzie la slujbă.[5]
În vremea noastră uşile Bisericii rămân deschise şi în decursul întregii Sfintei Liturghii poate intra şi ieşi oricine şi oricând. Iar aceasta pentru că în înţelegerea actuală „slujeşte” numai preotul şi slujba se săvârşeşte numai în altar. Credincioşii au uitat că în Biserică toţi sunt slujitori – fiecare la locul său.[6] Preotul spune: „Cu pace Domnului să ne rugăm”, iar credincioşii răspund: „Doamne miluieşte”.
Apoi mai sunt unii care vin la Biserică în timpul slujbei, aprind o lumânare şi apoi pleacă. Spunea părintele Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, un cuvânt la care e bine să luăm aminte:
„Lumânarea o pui să stea în locul tău şi ea stă de fapt în locul ei.”.[7]
[1] In 2, 14 – 16.
[2] Mt 21, 12 – 13; Mc 11, 15 – 17; Lc 19, 45 – 46.
[3] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la Sfânta Evanghelie de la Luca, p. 261.
[4] Drd. Petru – Ioan Ilea, Principiul „recapitulării în Hristos” în teologia şi practica misionară ortodoxă, în Revista Teologică, Sibiu, nr. 1 / 1999, pp. 123.
[5] Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos, trad. Nicolae Achimescu, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 123.
[6] Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împărăţiei, p. 94.
[7] Arhim. Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie. O sinteză a gândirii Părintelui Teofil în 750 de capete, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 88.
