Evanghelia zilei: Mc 10, 2 – 12
În vremea aceea, când s-au apropiat de Iisus, fariseii L-au întrebat, ispitindu-L, dacă se cade bărbatului să-şi lase femeia? Iar El, răspunzând, le-a grăit: ce v-a poruncit vouă Moise? Iar ei au zis: Moise a dat voie să-i scrie carte de despărţire şi să o lase. Atunci, răspunzând, Iisus le-a zis: din pricina împietririi inimii voastre v-a scris vouă porunca aceasta. Dar, din începutul zidirii, bărbat şi femeie i-a făcut pe ei Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup, aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă. Dar în casă, iarăşi L-au întrebat ucenicii despre aceasta. Atunci El le-a spus: oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua alta face desfrânare cu ea; iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu altul, face desfrânare.
Căsătoria şi „cartea de despărţire”
În Vechiul Testament căsătoria nu avea un caracter religios. Era doar o binecuvântare pe care părinţii o rosteau celor care se căsătoreau. Poate şi din această cauză se ajungea atât de uşor la despărţiri între soţi. În Legea lui Moise se prevedea că dacă o femeie nu va afla bunăvoinţă în ochii bărbatului său, bărbatul poate să-i scrie o carte de despărţire şi s-o trimită din casa sa.[1] Mântuitorul le spune însă fariseilor că Moise a dat această lege pentru că inimile lor erau învârtoşate, cu alte cuvinte: aveau inimi de piatră, erau nemilostivi şi neîndurători.
„La începutul făpturii” – spune Mântuitorul, adică la creaţie, nu a fost aşa, ci bărbatul a fost egal cu femeia. Din cauza păcatului acest raport de egalitate dintre bărbat şi femeie a fost afectat. Legea mozaică a urmărit să-i păstreze femeii o oarecare demnitate faţă de bărbatul său, dar cu toate acestea femeia nu se bucura de egalitate şi libertate desăvârşite. După Lege ea nu se putea căsători decât cu aprobarea tatălui sau fratelui său mai mare, nu avea voie să facă nicio făgăduinţă înaintea lui Dumnezeu decât cu acordul soţului său. În viaţa de familie îi revenea obligaţia de a face toate treburile din gospodărie şi uneori mergea chiar la munca câmpului sau se îngrijea de creşterea animalelor. Ea nu avea dreptul de moştenire, care era rezervat exclusiv soţului său, iar de la petrecerile particulare era exclusă. Totuşi, ea se numea stăpâna ca şi soţul său, deoarece avea sub autoritatea ei sclavele.[2]
În epistola către Galateni, Sfântul Apostol Pavel spune că Legea scrisă a apărut ca urmare a călcării legii morale nescrise,[3] cu care se naşte fiecare om. Aşadar, Legea a apărut ca urmare a păcatului, dar nu este consecinţa lui. Rostul Legii este de a limita păcatul, de a-l descoperi şi de a-l pedepsi.
Biserica Ortodoxă pe temeiul cuvintelor Mântuitorului spuse în Predica de pe Munte: „Oricine va lăsa pe femeia sa în afară de pricină de desfânare o face să săvârşească adulter şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter”,[4] admite divorţul pentru pricină de desfrânare. Dreptul canonic ortodox a mai admis pe lângă infidelitate şi alte motive pentru divorţ, tocmai pentru a evita unele consecinţe grave în cazul menţinerii căsătoriilor care nu-şi mai pot atinge scopul şi care primejduiesc atât viaţa fizică, cât şi cea morală şi religioasă a soţilor. Pornind de la constatarea că divorţul se admite de către Mântuitorul numai pentru păcate grave care pot provoca moartea morală a unuia dintre soţi, Biserica Ortodoxă mai admite divorţul pentru următoarele motive: refuzul convieţuirii conjugale, părăsirea domiciliului, crima, avortul, atentatul la viaţa soţului ş.a.
Spre deosebire de Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică nu îngăduie divorţul pentru niciun motiv, chiar dacă cei doi soţi nu voiesc să convieţuiască nicidecum împreună. Divorţul este admis numai ca o excepţie pe care o poate face numai papa, care acordă o dispensă ce are ca efect desfacerea căsătoriei. Pentru mare majoritate a credincioşilor romano-catolici se admite numai separaţia lor fizică şi gospodărească, cunoscută sub numele de „separaţie de pat şi de masă”. De fapt această separaţie nu face altceva decât să sporească neînţelegerile dintre cei doi.[5]
Oricum ar fi, divorţul este un act negativ la care se ajunge din lipsa de iubire. Cei care au dragoste toate le rabdă – cum spune Sfântul Apostol Pavel:
„Dragostea îndelung rabdă; nu pizmuieşte; nu se aprinde de mânie; nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.” (1 Cor 13, 4 – 6).
A fi fără de iubire înseamnă a fi fără Dumnezeu. Sfântul Apostol Ioan îi îndeamna pe credincioşi, spunând:
„Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” (1 In 4, 7 – 8).
Prin participarea Lui la nunta din Cana Galileii, Domnul Hristos a ridicat unirea dintre bărbat şi femeie de la nivelul de alianţă la cel de taină. Sfântul Apostol Pavel, în epistola către Efeseni, arată că unirea dintre bărbat şi femeie este unică, eternă şi divină; este un mare mister, o taină nespusă, ca şi împreunarea dintre Hristos şi Biserica Sa.[6]
Unirea dintre bărbat şi femeie este o Taină, dar numai în Hristos şi în Biserică. Prin harul primit prin Taina Cununiei orice imperfecţiune întâlnită înlăuntrul vieţii conjugale este înlăturată; neînţelegerile dintre soţi sunt îndepărtate; distanţele nepotrivirilor dintre ei sunt suprimate. Ceea ce se petrece între Hristos şi sufletul fiecăruia dintre cei doi devine un fapt semnificativ şi pentru unirea lor. Fiecare trăieşte şi simte viaţa celuilalt ca viaţă a lui proprie, luminată de Hristos.[7]
Încheiem cu îndemnul pentru cei căsătoriţi al Sfântului Apostol Pavel din epistola Întâia către Corinteni:
„Celor ce sunt căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat! Iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa bărbatul să nu-şi lase femeia. (…) Dacă o femeie are bărbat necredincios şi el binevoieşte să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios. (…) Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie.” (1 Cor 7, 10 – 11, 13 – 14, 27).
[1] Deut 24, 1.
[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, pp. 130 – 131.
[3] „Ce este Legea? Ea a fost adăugată pentru călcările de lege.” (Gal 3, 19).
[4] Mt 5, 32.
[5] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990, pp. 102 – 103, 108.
[6] Efes 5, 21 – 33.
[7] Pr. Prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii, vol. 2, p. 32.
