Evanghelia zilei: In 6, 5 – 14
În vremea aceea, ridicându-şi ochii şi văzând cât de mult popor vine la Dânsul, a zis Iisus către Filip: de unde vom cumpăra pâine ca să mănânce aceştia? Dar aceasta o zicea, ca să-l încerce, căci El ştia ce avea să facă. Iar Filip I-a răspuns: nu le va ajunge pâine de două sute de dinari, ca fiecare dintr-înşii să ia câte puţin. Unul dintre ucenicii Lui, Andrei, fratele lui Simon Petru. I-a spus: este aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi peşti. Dar ce sunt acestea la atâţia inşi? Atunci Iisus a zis: spuneţi oamenilor să stea jos. Iar în locul acela era multă iarbă. Deci au şezut – oameni la număr ca la cinci mii. Atunci Iisus a luat pâinile şi, mulţumind, a împărţit ucenicilor, iar ucenicii la cei care şedeau; aşijderea şi din peşti, cât au vrut ei. Iar după ce s-au săturat, a zis ucenicilor Săi: strângeţi fărâmiturile ce au rămas, ca să nu se piardă nimic. Deci au strâns şi au umplut douăsprezece coşuri de fărâmituri, care au rămas de la cei ce au mâncat din cele cinci pâini de orz. Iar oamenii, văzând minunea pe care a făcut-o Iisus, ziceau: Acesta este într-adevăr Proorocul, care va să vină în lume.
„Strângeţi fărâmiturile, ca să nu se piardă nimic”
Minunea înmulţirii pâinilor şi a săturării cu ele a cinci mii de bărbaţi este singurul moment din activitatea publică a Mântuitorului Hristos dinainte de ultima Sa „suire” la Ierusalim, moment care este relatat de toate cele patru sfinte Evanghelii.[1]
La Sfinţi Evanghelişti Matei şi Marcu, aflăm chiar două minuni ale înmulţirii pâinilor, la a doua[2] Iisus înmulţind şapte pâini şi „puţini peştişori” şi săturând patru mii de bărbaţi, afară de femei şi copii. Sfântul Evanghelist Ioan vine cu precizări în ce priveşte locul[3] şi timpul[4] săvârşirii minunii. În ceea ce priveşte locul spune că această minune s-a întâmplat dincolo de Marea Galileii, iar în ce priveşte timpul, spune că erau aproape Paştile, sărbătoarea iudeilor.
Sinopticii (Sfinţi Evanghelişti Matei, Marcu şi Luca) ne spun că venirea cu corabia a lui Iisus şi a ucenicilor Săi în aceste locuri singuratice voia să fie o retragere din mijlocul mulţimii care-L asalta. Mulţimea nu înţelege să-I lase puţină odihnă. Pe jos (cum ne spun Sfinţi Evanghelişti Matei şi Marcu), urmând, desigur, ţărmul nordic al lacului, mulţimea o ia în direcţia în care-L vede plecând cu corabia. Motivul pentru care fac lucrul acesta este că:
„Vedeau minunile pe care le făcea cu cei bolnavi.” (In 6, 2).
Notând aceasta, Evanghelistul Ioan vrea de fapt să ne spună că nu credinţa determina această mulţime să-L urmeze pe Hristos, pe care-L urmau, în adevăr, doar ucenicii Săi:
„S-a suit în munte şi a şezut acolo cu ucenicii Săi.” (In 6, 3).
Nu trebuie să vedem o contradicţie între „locul pustiu” de care vorbesc Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu[5] şi „muntele” din relatarea Sfântului Evanghelist Ioan. Ţinutul din nord-estul lacului era deopotrivă muntos şi pustiu.
Iisus „a şezut” – avea obiceiul să stea aşezat atunci când învăţa;[6] aceasta era poziţia învăţătorilor de lege (a rabinilor) atunci când învăţau.
Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că „erau aproape Paştile, praznicul iudeilor”,[7] al doilea Paşti din timpul activităţii publice a Domnului Hristos menţionat de Sfântul Evanghelist Ioan.[8] Că era în perioada Paştilor ne-o spune indirect şi Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu,[9] prin faptul că aceştia notează că „mulţimea S-a aşezat pe iarbă”. Era, deci, în luna aprilie, când îndată după aceea iarba se usucă în acea regiune.
Vorbind însă de Paşti, probabil că Evanghelistul Ioan nu se gândea numai la „praznicul iudeilor”. Se poate spune că paştile este menţionat aici din motive mai degrabă teologice, decât cronologice. Ca unul ce privea totul din perspectiva învierii, el nu putea să nu pună în legătură înmulţirea pânilor şi cuvântarea despre Pâinea vieţii cu Paştile Bisericii.
După Sfântul Evanghelist Ioan, Iisus vede venind mulţimea spre El şi în iniţiativa hrănirii ei. Sinopticii ne spun că înainte de a le da hrana minunată, Iisus i-a învăţat multe şi i-a vindecat pe cei bolnavi. Sfântul Evanghelist Ioan nu se opreşte la aceste detalii; el vrea să ajungă cât mai repede la cuvântarea despre Pâinea vieţii, pentru care minunea înmulţirii pâinilor constituie numai cea mai potrivită introducere.
Înainte de săvârşirea minunii, Domnul Hristos spune:
„Faceţi pe oameni să se aşeze.” (In 6, 10).
La Evanghelistul Marcu porunca e de a-i face să se aşeze „cete, cete”, iar la Evanghelist Luca e vorba de cete de 50 de inşi; această aşezare pe cete de câte 50 a făcut mai uşor de socotit mulţimea care era de faţă.
Sinopticii nu-l amintesc pe băiatul ale căruia erau pâinile şi peştii. Prezenţa lui pe urmele lui Iisus, cu traista de merinde în spate, traistă primită de la mama, cu binecuvântare pentru această călătorie, este cum nu se poate mai emoţionantă. Menţionarea sa în Evanghelia de la Ioan depăşeşte însă simplul fapt istoric. Este vorba de ofrandele pe care le aduceau creştinii la Biserică.
După ce a „binecuvântat şi a frânt”, act prin excelenţă euharistic, Hristos a poruncit să fie adunate rămăşiţele, ca să nu se piardă ceva:
„Adunaţi fărâmiturile ce au rămas, ca să nu se piardă nimic.” (In 6, 12).
Aceste fărâmituri nu sunt altceva decât un simbol al bogăţiei darului lui Hristos şi al adunării laolaltă a fiilor lui Dumnezeu cei împrăştiaţi.[10] Pe de altă parte, îndemnul Mântuitorului „ca să nu se piardă nimic” reaminteşte caracterul sacru al părticelelor euharistice şi grija deosebită a Bisericii de a le feri de orice profanare. De aici şi datoria noastră sfântă de a primi cu toată cucernicia Trupul şi Sângele Domnului Hristos atunci când ne împărtăşim la Sfânta Liturghie, de a nu lăsa nici o „fărâmitură” să cadă.
Fărâmiturile ce s-au adunat la minunea înmulţirii pâinilor au fost nu mai puţin de 12 coşuri pline, în relaţie cu numărul celor 12 Apostoli. Dar aceasta are o semnificaţie mai adâncă şi anume: plenitudinea pâinii euharistice şi faptul că din ea sunt săturaţi nu numai cei cinci mii de bărbaţi, ci toţi oamenii.
Această adunare a fărâmiturilor este văzută de teologii ortodocşi contemporani ca o adunare a credincioşilor în jurul Altarului, ca o reconstituire a vetrei străvechi a paradisului. Ca şi comuniune deplină a credincioşilor cu Dumnezeu şi întreolaltă, această adunare unifică umanitatea făcând-o Biserică, Trup al lui Hristos.[11]
[1] Mt 14, 13 – 21; 15, 32 – 38; Mc 6, 32 – 44; 8, 1 – 8; Lc 9, 10 – 17; In 6, 1 – 15.
[2] Mt 15, 32 – 38; Mc 8, 1 – 8.
[3] In 6, 1.
[4] In 6, 4.
[5] Mt 14, 13; Mc 6, 32.
[6] Mt 5, 1; 26, 55; Mc 4, 1; 9, 35; Lc 4, 20; 5, 3; In 8, 2.
[7] In 6, 4.
[8] Primul este cel din In 2, 13.
[9] Mt 14, 19; Mc 6, 39.
[10] In 11, 52.
[11] Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, p. 92.
