Cum zideşti biserica lui Dumnezeu (Miercuri, Săptămâna a XX-a după Rusalii)

de | nov. 3, 2021

Evanghelia zilei: Lc 6, 46 – 7, 1

Zis-a Domnul: pentru ce-Mi ziceţi: Doamne, Doamne, dacă nu faceţi ce vă spun Eu? Vă voi arăta cui este asemenea cel care vine la Mine şi aude cu­vintele Mele şi le înde­plineşte. Acela este asemenea omului care, când şi-a zidit casa, a săpat, a adâncit şi  i-a pus temelia pe piatră; venind apele mari şi puhoiul, izbind în casa aceea, nu a putut s-o clintească, fiindcă era temeinic clădită pe piatră. Iar cel ce aude, dar nu îndeplineşte este aseme­nea omului care şi-a zidit casa pe pământ fără temelie şi, izbind în ea pu­hoiul, îndată s-a surpat şi a fost surparea casei aceleia mare. Şi, sfâr­şind toate cuvintele Sale în auzul poporului, a intrat în Capernaum.

Cum zideşti biserica lui Dumnezeu

Capitolul al VI-lea din Evanghelia după Luca cuprinde în rezumat Predica de pe Munte, care în Evanghelia după Matei se întinde pe par­cursul a trei capitole, respectiv între capitolele al V-lea şi al VII-lea. La fel ca şi în relatarea mateiană, relatarea lucanică se încheie cu pilda celor două case. Această pildă este prefaţată în amândouă relatările de o mus­trare a Domnului Hristos. Astfel, în relatarea mateiană Domnul Hristos le atrage atenţia ucenicilor Săi că nu oricine Îi zice Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci numai cel ce face voia Tatălui Care este în ceruri.[1] La fel citim în relatarea lucanică. Spune Domnul Hristos:

„Pentru ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne, şi nu faceţi ce vă spun?” (Lc 6, 46).

Accentul este pus aici pe făptuire, pe săvârşirea faptelor bune:

„Pentru ce nu faceţi ce vă spun?”.

Domnul Hristos a sfârşit Predica de pe Munte spunând că nu este suficient pentru toţi cei prezenţi că au auzit ceea ce au auzit. Dacă rămân numai la acest stadiu, al auzirii cuvântului sau al credinţei informative, ra­ţionale sunt departe de Împărăţia lui Dumnezeu. A fi în Împărăţie în­seamnă cu totul altceva. Cei care sunt în Împărăţie, cei care au moştenit Îm­pă­răţia lui Dumnezeu încă de pe pământ se aseamănă în virtuţi Dom­nului Hristos. Pe unii ca aceştia Domnul Hristos i-a fericit zicând:

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor.” (Mt 5, 3, 8 – 10).

Credinţa raţională nu este mântuitoare tocmai datorită faptului că aceasta rămâne la nivel de raţiune. În cazul acesta nu este făcută legătura dintre minte şi inimă, dintre raţiune şi simţire. Nu este totuna să ştii sau să simţi că Dumnezeu este Creatorul tuturor. Un om care-l simte pe Dum­nezeu în tot ceea ce-l înconjoară trăieşte în lumea aceasta ca într-o biserică. De fapt, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că biserica poate fi numită „chip al creaţiunii şi al omului”. Cu alte cuvinte, atât omul, cât şi lumea întreagă sunt chemaţi să devină biserică.[2]

Lumea ca biserică este construită nu din pietre materiale, ci din pietre du­hovniceşti, inteligibile. De fapt, mai întâi omul devine biserică în miniatură şi apoi extinde această biserică din inima lui în lumea întreagă. În acest sens Sfântul Ignatie Teoforul (Purtătorul de Dumne­zeu) spunea despre creştini că sunt „nao­fori”, adică purtători de Bise­rică.[3]

Ca loc, biserica este spaţiul în care Dumnezeu locuieşte împreună cu oamenii. Este foarte importantă însă temelia acestui loc, pentru că nimeni nu poate să pună o altă temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos.[4] Iar dacă Hristos ne este temelie trebuie să fim foarte atenţi şi la cărămizile cu care clădim. Nu putem clădi o casă sau o biserică cu bani câştigaţi necinstit. O astfel de casă este zidită pe nisip, adică nu are temelie duhovnicească; este în „duhul” lumii, iar atunci când lumea se schimbă şi casa respectivă se prăbuşeşte pentru că nu mai are susţinere.

Bisericile nu se înalţă ca urmare a donaţiilor oamenilor necredin­cioşi, adică ale celor care nu fac faptele credinţei, ale oamenilor care nu se roagă, care nu postesc, care nu-şi mărturisesc credinţa. Totuşi, numă­rându-i pe aceştia printre catehumeni, biserica le acceptă şi lor donaţiile. În vechime catehumenii erau cei care se pregăteau pentru primirea bote­zului. Astăzi nu mai poate fi vorba de această categorie de oameni, dar pentru că în zilele noastre sunt unii care după botez nu mai cercetează bise­rica, s-a admis, în sens larg, ca această numire de catehumen să-i vi­zeze şi pe cei care trebuie catehizaţi, care trebuie îndreptaţi pe calea cea bună. Dacă se poate aplica un pogorământ în cazul acestor oameni care îşi aduc darul lor la Biserică, nu acelaşi lucru se poate face cu cei ce îşi câştigă banii prin mijloace necinstite: prin vicleşuguri, jocuri de noroc sau chiar în urma unor păcate mari, precum hoţii, bătăi, siluiri, omoruri. Preotul are datoria să nu pri­mească donaţia unor astfel de oameni. Astfel, atunci când o biserică în construcţie primeşte o donaţie mai sub­stanţi­ală, preotul are datoria să-l întrebe pe donator sau pe binefăcător: „Din muncă cinstită faci această donaţie?”. Dacă nu este aşa, banul res­pectiv nu trebuie primit. De ce? Pentru că-L faci pe Dumnezeu copărtaş păcatului tău. Iar Dumnezeu nu rabdă aşa ceva. Banul câştigat necurat întinează; întinează chiar şi zidurile unei biserici pentru care a fost dat. Un hoţ sau o pros­ti­tuată care-şi dau o parte din câştig la biserică au aceas­tă percepţie falsă că „li se mai iartă din păcate”. Dar Dumnezeu nu este prestator de servicii. El nu iartă pentru că are datoria să ierte sau El nu iartă pentru că-I dăm noi bani să ne ierte. Dumnezeu ne iartă pentru că aşa vrea El, pentru că este bun şi iubitor de oameni.

Domnul Hristos în Predica de pe Munte are următoarea poruncă:

„Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.” (Mt 5, 23 – 24).

Aşadar avem datoria de a ne îndrepta viaţa, de a deveni drepţi înain­tea lui Dumnezeu şi a oamenilor, ca o condiţie a primirii darului nos­tru. Nu este puţin lucru să ridici biserici, dar mai întâi trebuie să-ţi zi­deşti biserica din sufletul tău şi abia apoi să contribui la ridicarea bise­ricii lui Dumnezeu.

Dacă însă ridici biserică lui Dumnezeu cu mâinile necurate, nu faci altceva decât să-ţi speli banii murdari prin mâna lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu îşi închide mâna în faţa unui astfel de dar; Dumnezeu nu binecuvântează un astfel de dar,  nu-l primeşte. Dacă ridici o biserică prin astfel de donaţii, chiar dacă biserica este cea mai frumoasă dintre toate, ea este ridicată pe nisip, deci pe un loc nebine­cuvântat, pe un loc părăsit de Dumnezeu, pe un loc care la un „cutremur” de pământ va prăbuşi tot ce are deasupra lui.

[1] Mt 7, 21.

[2] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia – cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, 2-4, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, pp. 36 – 39.

[3] Pr. Prof. Dr. PETRE VINTILESCU, Liturghierul explicat, p. 282.

[4] 1 Cor 3, 11.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Cum zideşti biserica lui Dumnezeu (Miercuri, Săptămâna a XX-a după Rusalii)
Cum zideşti biserica lui Dumnezeu (Miercuri, Săptămâna a XX-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Cum simplificăm o viață tot mai complicată? (ep 2)

Cum simplificăm o viață tot mai complicată? (ep 2)

Henry David Thoreau observa: „Viaţa noastră se pierde în detalii”, de aceea sfătuia: „Simplificaţi, simplificaţi, simplificaţi!". Acest lucru se vede cel mai bine în cât de puțin loc acordă omul rugăciunii zilnice, activitate care ar trebuie să aibă primul nivel de...

Învierea lui Hristos – biruință asupra morții și asupra iadului

Învierea lui Hristos – biruință asupra morții și asupra iadului

Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este deodată biruință asupra morții și asupra iadului, pentru că trupul Mântuitorului din mormânt nu a cunoscut stricăciunea, iar sufletul, care s-a coborât la iad, nu a fost reținut acolo, în infern. Taina aceasta a...