Monahii sau cei care doresc să devină monahi pleacă din lume, dar nu se despart efectiv de lume, fiindcă „monahul este dator să se roage pentru lumea întreagă”. Ce înseamnă să se roage pentru lumea întreagă? „Să-și asume lumea din care a plecat, cu toate păcatele ei”, spune exarhul mânăstirilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, Părintele Arhimandrit Dumitru Cobzaru. „Asumându-și, adaugă acesta, lumea din care a plecat, el se luptă pe mai departe cu aceleași ispite, doar că este mai conștient, mai conștiincios, mai responsabil sau se străduiește să fie, astfel încât să ajungă la țintă”.
Părinte Arhimandrit, cât de autentic mai este monahismul în ziua de astăzi?
Monahismul rămâne autentic, doar că el se actualizează, asemenea Sfintei Tradiții, care este într-o continuă dinamică. Sigur că actualizarea monahismului zilelor noastre se face, totuși, pe principiile vechi, rămânând în granițele impuse de Sfinții Părinți și de întemeietorii monahismului, conform învățăturilor Sfântului Antonie cel Mare, ale Sfântului Vasile cel Mare, care a organizat viața monahală, ale Sfântului Pahomie cel Mare, ale Sfântului Teodor Studitul. Deci, reperele rămân, însă ele trebuie aduse la zi, pentru că viața socială are alte pretenții, să zicem. Prin urmare, și monahismul trebuie să se adapteze la zilele noastre, fără să facă rabat de la viața autentică, monahală.
Așadar, monahismul este autentic și astăzi și va fi până în veci.
Ce înseamnă această „adaptare la viața actuală”?
Condițiile care se impun de la sine, astăzi, care nu înseamnă neapărat un confort, ci mai degrabă anumite „privilegii”, cu ghilimelele de rigoare, astfel încât monahii să își poată desfășura viața monahală așa cum își doresc și așa cum sunt învățați de înaintașii și de părinții care coordonează viața monahală.
Pe de altă parte, mânăstirile noastre sunt foarte vizitate în ultima vreme, prin urmare, trebuie să existe o legătură între părinții călugări și credincioșii pelerini care le cercetează. De pildă, hramurile Mânăstirii Nicula sunt de mare anvergură, ceea ce presupune o anumită organizare, necesară, astfel încât credincioșii să simtă un anume confort. Or, acest confort se răsfrânge și asupra vieții monahale în sine și a părinților care trăiesc în mânăstire.
Așadar, trebuie să ne adaptăm la tot ceea ce ne oferă societatea de astăzi, și bun, și rău, astfel încât să rămânem în echilibru.
Care sunt, astăzi, cele mai mari ispite în calea vocației monahale autentice?
Rămân aceleași, practic. Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei mereu face apel la faptul că și viața monahală este agresată, astăzi, de plăcerile lumii în care trăim, și anume de „pofta de avere”, „pofta de plăcere”, „pofta de mărire”. Toate aceste lucruri sunt ispite încă de la începutul monahismului, ele rămân și astăzi și vor fi și în viitor. Sunt și pentru lumea în care trăim și sunt și pentru călugării care trăiesc în mânăstire, fiindcă noi, monahii, sau cei care își doresc să devină monahi, plecăm din lume, dar nu ne despărțim efectiv de lume, pentru că monahul este dator să se roage pentru lumea întreagă. Ce înseamnă să se roage pentru lumea întreagă? Să-și asume lumea din care a plecat, cu toate păcatele ei. Asumându-și lumea din care a plecat, el se luptă pe mai departe cu aceleași ispite, doar că este mai conștient, mai conștiincios, mai responsabil sau se străduiește să fie, astfel încât să ajungă la țintă.
Lumea trăiește într-o oarecare, să nu zic nesimțire, dar iresponsabilitate, da, pentru că oamenii fac apel la Dumnezeu, în general (spun în general, fiindcă sunt și oameni foarte serioși și consecvenți) doar atunci când au nevoie, însă trăiesc indiferent în raport cu Dumnezeu și cu viața duhovnicească. Aceasta este o mare pacoste.
Așadar, sunt aceleași ispite, ispitele ce biruiesc, până la urmă, lumea în care trăim noi astăzi: pofta de avere, pofta de plăcere și pofta de mărire.
Este compatibilă viața monahală cu prezența și activitatea pe social media?
Până într-un loc, cred că da, pentru că viața monahală presupune comuniunea, comunicarea, însă, bineînțeles, între anumite limite. Pot să dau ca exemplu Mânăstirea Putna, unde viețuiesc peste o sută de călugări, iar mânăstirea este foarte prezentă în spațiul virtual, însă totul este foarte bine organizat, controlat. Se transmit slujbele, cuvinte duhovnicești, evenimente, care sunt multe și succesive. Însă, în aceeași măsură, Părintele stareț Melchisedec și cei care se ocupă de acest segment sunt foarte serioși, foarte responsabili.
Nu cred că trebuie să lipsim din lumea virtuală, dar nici să fim excesivi în acest sens. Și, bineînțeles, să evităm, pe cât se poate, tot ceea ce ne anulează pe noi ca monahi.
Timpul petrecut de monahi pe rețelele de socializare nu este, oare, timp furat de la rugăciune sau de la muncă ori chiar de la odihnă?
Este foarte important să facem distincție între cei care au ascultarea, din partea starețului, să se ocupe de acest segment – atunci intră în sarcina comună a mânăstirii – și cei care folosesc spațiul virtual, internetul, în scop personal. Aici trebuie să se facă distincție. Un călugăr nu are nevoie să folosească internetul decât atunci când, într-adevăr, îi este neapărat de folos sau necesar. De exemplu, dacă este la studii, cu binecuvântarea starețului, un călugăr poate să folosească internetul, în acest caz fiindu-i, cu siguranță, necesar. Nu putem ajunge în toate bibliotecile din lume, dar putem ajunge să citim cărți în spațiul virtual și să le folosim ca bibliografie. Însă, în mod normal, un călugăr simplu, obișnuit, nu ar trebui să aibă acces foarte ușor la spațiul virtual, ci, repet, doar aceia care au această ascultare din partea starețului și, atunci, se consideră că este munca pe care trebuie să o depună acel călugăr în cadrul obștii.
Recomandarea mea personală este să se evite, pe cât se poate, și, dacă se poate, să nu existe deloc acces la internet.
O întrebare care vine în continuarea celei anterioare: ar trebui să aibă călugării telefoane personale, în mânăstire, și conturi pe rețelele de socializare?
Și răspunsul este complementar la cel anterior. Ca stareț al Mânăstirii Nicula, am dat telefoane doar celor care lucrau în administrație, cărora le era necesar să le aibă ca să putem comunica, să punem lucrurile la rând. Însă pentru ceilalți călugări, care nu erau implicați sau erau mai puțin implicați în administrație, nu eram îngăduitor în ceea ce privește deținerea de telefoane sau alte dispozitive de acest fel. Dacă aveau nevoie să vorbească cu cineva, exista secretariatul mânăstirii, la care aveau acces, și, tot cu binecuvântare, puteau să folosească și telefonul, și internetul.
Se poate ca starețul să aibă înțelepciunea ca, ori de câte ori simte că este necesar, obștea să poată, de pildă, viziona un film, ca Ostrov. De pildă, se poate face acest lucru în obște sau la o sinaxă monahală, atunci când se întâlnesc toți călugării și tratează subiecte duhovnicești. De asemenea, apar atâtea conferințe și interviuri duhovnicești, foarte folositoare. Părintele Rafail Noica nu coboară de la chilie decât foarte rar și, atunci când o face, este foarte folositor să poată fi ascultat online. Același lucru se întâmplă când vin în vizită părinți din străinătate, precum Părintele Efrem de la Mânăstirea Vatopedu. Nu putem ajunge în toate locurile unde el conferențiază, dar, cum are intervenții destul de des în mediul online, putem, în cadrul sinaxelor monahale, de pildă, să ne adunăm și să vedem sau să ascultăm acea conferință sau intervenție.
După părerea dumneavoastră, carierismul, vedetismul, puterea spirituală asupra oamenilor și perspectiva funcțiilor pot compromite un parcurs autentic de viață monahală?
Bineînțeles că pot compromite, fiindcă există această ispită a poftei de mărire, la care mă refeream înainte. În mânăstirile mari și mai ales în mânăstirile de călugări se întâmplă că este necesar să hirotonim, dintre frați, diaconi și preoți, pentru că sunt credincioși care cercetează mânăstirea și solicită un preot cu care să se sfătuiască și chiar să se spovedească. Prin urmare, preoții sunt necesari, mai ales în mânăstirile mari sau cele de monahi. Iar pentru preoți există această ispită, fiindcă în jurul lor se adună foarte mulți credincioși, ucenici, fii duhovnicești.
În general, însă, cei care sunt aleși de către stareț, de consiliul duhovnicesc al mânăstirii, să fie preoți, sunt oameni așezați, responsabili, care prezintă încredere și au stăpânire de sine. Oricum, preotul dintr-o mânăstire, ieromonahul, trebuie să fie într-o legătură permanentă cu duhovnicul și cu starețul său, astfel încât să rămână în echilibru, pentru că și lumea trage călugărul către ea. Trebuie însă să fie invers: călugărul să tragă lumea către mânăstire, către cele duhovnicești.
Așadar, există această ispită, care, într-o anume măsură se datorează și școlii teologice, care, în general, din păcate, este scolastică, nu atât duhovnicească. Și-atunci, călugărul iese din școala duhovnicească a mânăstirii și se duce la școala scolastică, unde pot apărea probleme de acest fel. Dar dacă rămâne în echilibru și în duhul mânăstirii sale, al duhovnicului și al starețului său, atunci, nu sunt emoții foarte mari. Se întâmplă însă să mai fie și derapaje. Da, în general, ispita vedetismului la care vă refereați dumneavoastră afectează mai ales preoția. Sigur, și episcopia, dar mai rar.
Nu cumva lipsa de oameni cu vocații monahale poate duce la o acceptare în cinul monahal a tinerilor, fără a mai verifica dacă ei au sau nu au o înclinație autentică?
Se resimte un fel de criză în ultimii ani, pentru că s-au înmulțit mânăstirile și schiturile din țara noastră, dar personalul scade. S-a simțit și la nivelul Sfântului Sinod această discrepanță. Inclusiv la noi în eparhie sunt mânăstiri care au un singur viețuitor, starețul. Iar din această cauză, da, se fac și concesii. Or, aceste concesii rezolvă problema pentru moment, dar pe termen lung vin împotriva noastră.
Așadar, eu îndemn să nu se facă asemenea concesii, mai devreme sau mai târziu, ele ni se întorc împotrivă. Nu trebuie să primim pe oricine în mânăstire. Nu trebuie să acceptăm și să facem concesii în nicio privință. Trebuie să fim foarte atenți, vigilenți, și, într-adevăr, să fim încredințați că omul care stă în fața noastră are vocație monahală.
Nu este prea scurtă perioada de încercare?
Dacă se respectă perioada de noviciat, care în statutul Bisericii noastre înseamnă trei ani, nu. Dar, repet, cu condiția să se respecte cei trei ani. Dacă nu se respectă, atunci pot apărea situații delicate. Sigur că sunt și excepții, sunt oameni care au simțit de mult afinitate față de viața monahală și au frecventat mânăstirile foarte des, poate că au și școală teologică și, atunci, sigur că li se poate scădea perioada de noviciat. Însă trebuie să rămână acest reper de trei ani. În trei ani novicele se verifică, prin stareț, prin duhovnic și prin ceilalți din obște, fiindcă de multe ori viața monahală te aduce în situații-limită în care te arăți așa cum ești. Nu este ușor.
Au fost asemenea cazuri în ultima vreme în Arhiepiscopie?
Da, s-a întâmplat să fie. În primul rând, cei care își doresc viața monahală și nu sunt foarte experimentați și încă nu sunt destul de convinși de opțiunea lor, nu rezistă în timp și ei sunt cei care, în cele din urmă, renunță. În acest caz, nu este nicio problemă, fiindcă ei au încercat, s-au străduit și, cu siguranță, s-au străduit și cei din obște să-i sprijine. Dacă cineva n-a reușit însă, nimeni nu are nimic împotriva nimănui și poate pleca din mânăstire, întorcându-se la viața lumească. Oricum, și dacă se întoarce în lume, acea persoană a dobândit deja o anume experiență de viață monahală, care îi va fi de ajutor și în viața socială.
Mai rar se întâmplă să renunțe cineva după ce a ajuns călugăr sau diacon sau chiar preot. Acestea sunt cazuri foarte rare, excepționale.
Mai există o rânduială care poate corecta anumite derapaje de comportament în viața monahală?
Așa cum spuneam și altă dată, în mânăstire este foarte important să te încadrezi în rânduiala mânăstirii, în duhul mânăstirii. Chiar dacă ai probleme personale, mânăstirea te poartă, te duce pe cale, nu poți derapa. Fiecare are ispitele lui, însă, dacă se încadrează în programul mânăstirii, care, în general, este de rugăciune (8 ore), de muncă (8 ore) și de odihnă (8 ore), aici însemnând odihna, dar și rugăciunile personale și cititul de cărți duhovnicești, atunci călugărul rămâne pe o traiectorie clară. Dacă îndeplinește ascultările date de stareț, dacă ascultă de duhovnicul său, dacă este în comuniune cu obștea, nu este de izbeliște. Ori de câte ori simte că are o problemă, obștea îl pune în echilibru imediat.
Mai funcționează, astăzi, în mânăstiri, principiul de aur al spiritualității răsăritene al paternității și îndrumării duhovnicești?
Da, în toată Biserica, nu doar în viața monahală. Acest principiu rămâne valabil și este chiar o condiție ca fiecare credincios să aibă un duhovnic. Atunci este în siguranță. Dacă nu are duhovnic, bâjbâie. Este chiar în pericol. Un credincios bun trebuie să aibă neapărat un părinte duhovnicesc.
După ce criterii îți alegi duhovnicul?
În general, în parohiile noastre, duhovnicul este preotul paroh pentru credinciosul de rând, să zicem. Credincioșii cu pretenții mai mari pentru viața duhovnicească și care sunt într-o continuă căutare, cu îngăduința duhovnicului parohiei respective, pot să-și caute un părinte duhovnic pe măsura dorinței lor de a crește din punct de vedere duhovnicesc.
De pildă, noi, în Cluj, avem o sută de duhovnici. Dintr-o sută de duhovnici, cu siguranță găsești unul compatibil, care are răbdare să te asculte, care te înțelege, căruia îi poți oferi încredere, care îți răspunde la nelămuririle pe care le ai, pentru că spovedania nu este doar o „reciclare” sau o „salubrizare” a păcatelor, ci înseamnă mult mai mult. Scăpăm și de păcatele și poverile pe care le purtăm, dar ne și clădim duhovnicește, cu ajutorul părintelui duhovnic și, prin călăuzirea lui, înaintăm spre țintă, care este Împărăția lui Dumnezeu, limanul mântuirii.
Așadar, duhovnicul este necesar, cu atât mai mult în viața monahală. Părintele și marele Mitropolit Antonie Plămădeală spunea că un călugăr, un monah adevărat trebuie să aibă trei părinți duhovnicești, care pot co-exista în aceeași persoană: starețul, duhovnicul și nașul de călugărie. Fiecare călugăr, la tundere, are un naș de călugărie, care este, îndeobște, duhovnicul său sau starețul. Dacă ai în viața ta aceste trei repere, acești trei părinți sau un părinte care cuprinde cele trei figuri, nu mai bâjbâi și ajungi la țintă. Deci, încă o dată: starețul, duhovnicul și nașul de călugărie.
Și în viața mireanului nașul de botez este foarte important și de aceea nici el nu trebuie ales la întâmplare, asemenea duhovnicului. Un naș trebuie ales pe principiile duhovnicești, adică să fie un om credincios. El face mărturisirea de credință în Biserică, se leapădă de Satana, se unește cu Hristos, dar aceste lucruri le face în vederea educării duhovnicești a copilului, de care trebuie să aibă grijă tot timpul din punct de vedere spiritual. Tot așa, în mânăstire, nașul de călugărie se responsabilizează pentru finul său. Starețul este responsabil, de asemenea, cu certitudine. Iar duhovnicul, bineînțeles, este cel care păstrează permanent echilibrul. Repet, aceeași persoană poate îndeplini două sau chiar cele trei funcții. Așadar, nu există viață duhovnicească fără îndrumare, fără părinte duhovnicesc.
Care este, pentru călugăr, cea mai mare piedică în calea ispitelor?
El însuși. El însuși este cea mai mare piedică, pentru că diavolul poate fi biruit, Dumnezeu poate fi convins, abia așteaptă să-L rogi. Cel mai greu este să te aduci pe tine însuți în echilibru în ceea ce privește rațiunea, voința și sentimentul.
