Monahii, sau cei care doresc să devină monahi, pleacă din lume, dar nu se despart efectiv de lume, fiindcă „monahul este dator să se roage pentru lumea întreagă”. Ce înseamnă să se roage pentru lumea întreagă? „Să-și asume lumea din care a plecat, cu toate păcatele ei” – spune exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, părintele arhimandrit Dumitru COBZARU. Și atunci – adaugă acesta -, „asumându-și lumea din care a plecat, el se luptă pe mai departe cu aceleași ispite, doar că este mai conștient, mai conștiincios, mai responsabil sau se străduiește să fie astfel încât să ajungă la țintă”.
– Părinte arhimandrit, cât de autentic mai este monahismul în ziua de astăzi?
– Monahismul rămâne autentic, doar că el se actualizează, asemenea Sfintei Tradiții, este într-o continuă dinamică. Sigur că actualizarea monahismului zilelor noastre se face, totuși, pe principiile vechi, rămânând în granițele impuse de Sfinții Părinți și de întemeietorii monahismului, conform învățăturilor Sfântului Antonie cel Mare, ale Sfântului Vasile cel Mare, care a organizat viața monahală, ale Sfântului Pahomie cel Mare, ale Sfântului Teodor Studitul. Deci, reperele rămân, însă ele trebuie aduse la zi, pentru că viața socială are alte pretenții, să zicem. Și atunci, și monahismul trebuie să se adapteze la zilele noastre, fără să facă rabat de la viața autentică, monahală.
Așadar, monahismul este autentic și astăzi și va fi până în veci.
– Ce înseamnă această „adaptare la viața actuală”?
– Condițiile care se impun de la sine, astăzi, cer nu neapărat un confort, însă cer anumite privilegii, să le zicem, cu ghilimelele de rigoare, astfel încât monahii să își poată desfășura viața monahală așa cum își doresc și așa cum sunt învățați de înaintași și de părinții care coordonează viața monahală.
Vedeți că mănăstirile noastre sunt foarte vizitate în ultima vreme și, fiind foarte vizitate, atunci trebuie să existe și o legătură între părinții mănăstirilor și credincioșii pelerini care vin la mănăstirile noastre. De pildă, cum este Mănăstirea Nicula, sunt hramurile acelea de anvergură care necesită, totuși, o anumită organizare, astfel încât credincioșii să simtă ei în primul rând un confort. Or, acest confort se răsfrânge și asupra vieții monahale în sine și a părinților care trăiesc în mănăstire.
Deci, trebuie să ne adaptăm la tot ceea ce ne oferă societatea de astăzi, și bun și rău, astfel încât noi să rămânem în echilibru.
– Care sunt, astăzi, cele mai mari ispite în calea vocației monahale autentice?
– Rămân aceleași, practic. Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei mereu face apel la faptul că și viața monahală este agresată, astăzi, de plăcerile lumii în care trăim, și el zice de pofta de avere, pofta de plăcere, pofta de mărire. Toate aceste lucruri sunt ispite încă de la începutul monahismului și rămân și vor fi. Sunt și pentru lumea în care trăim și sunt și pentru călugării care trăiesc în mănăstire, pentru că noi, monahii, sau cei care ne dorim să devenim monahi, plecăm din lume, dar nu ne despărțim efectiv de lume, pentru că monahul este dator să se roage pentru lumea întreagă. Ce înseamnă să se roage pentru lumea întreagă? Să-și asume lumea din care a plecat, cu toate păcatele ei. Și atunci, asumându-și lumea din care a plecat, el se luptă pe mai departe cu aceleași ispite, doar că este mai conștient, mai conștiincios, mai responsabil sau se străduiește să fie astfel încât să ajungă la țintă.
Lumea trăiește într-o oarecare, să nu zic nesimțire, dar iresponsabilitate, pentru că oamenii fac apel la Dumnezeu, în general (mă refer în general, pentru că sunt și oameni foarte serioși și consecvenți), doar atunci când au nevoie, însă trăiesc indiferent în raport cu Dumnezeu și cu viața duhovnicească. Și aceasta este o mare pacoste.
Deci aceleași ispite sunt, ispitele ce biruiesc, până la urmă, lumea în care trăim noi astăzi: pofta de avere, pofta de plăcere și pofta de mărire.
– Este compatibilă viața monahală cu prezența și activitatea pe social media?
– Până într-un loc, cred că da, pentru că viața monahală presupune comuniunea, comunicarea, însă în anumite limite, bineînțeles. Pot să dau un exemplu de la Mănăstirea Putna, unde sunt peste o sută de călugări și care sunt foarte prezenți în virtual, însă totul este foarte bine controlat. Se transmit slujbele, cuvinte duhovnicești, evenimentele care sunt multe și succesive, la Mănăstirea Putna. Însă, în aceeași măsură, părintele stareț și cei care se ocupă de acest segment sunt foarte serioși, foarte responsabili.
Nu cred că trebuie să lipsim din lumea virtuală, dar nici să fim excesivi. Și, bineînțeles, să evităm, pe cât se poate, tot ceea ce ne anulează pe noi, ca monahi.
– Timpul petrecut de monahi pe rețelele de socializare nu este, oare, timp furat de la rugăciune sau de la muncă ori chiar de la odihnă?
– Este foarte important să facem distincție între cei care au ascultarea, din partea starețului, să se ocupe de acest segment – atunci intră în munca comună care se face într-o mănăstire – și cei care folosesc virtualul, internetul, în scop personal. Aici trebuie să se facă distincție. Nu este necesar pentru un călugăr să folosească internetul, decât atunci când are nevoie, neapărat. De exemplu, dacă este la studii, cu binecuvântarea starețului, sigur că trebuie să folosească internetul. Nu mai putem ajunge în toate bibliotecile din lume, dar putem ajunge prin internet să citim cărți și să le folosim ca bibliografie. Însă, în general, un călugăr simplu, un călugăr obișnuit nu ar trebui să aibă acces foarte facil la virtual, ci doar aceia care au această ascultare din partea starețului, și atunci se consideră munca pe care trebuie să o depună călugărul
Recomandarea mea personală este să se evite, pe cât se poate și dacă se poate, să nu se folosească.
– Ar trebui să aibă călugării telefoane personale, în mănăstire, și conturi pe rețele de socializare?
– Este complementar la ce v-am spus mai înainte. Și eu, stareț de Nicula, am dat telefoane doar celor care lucrau în administrație și era necesar ca ei să aibă telefoane ca să putem comunica și să punem lucrurile la rând. Însă pentru ceilalți călugări care nu erau implicați, sau atât de implicați în administrație, nu eram îngăduitor în ceea ce privește deținerea de aparate de acest gen. Dacă aveau nevoie, sigur, era secretariatul mănăstirii, unde aveau acces, și tot cu binecuvântare puteau să folosească și telefonul și internetul.
De aceea cred eu că nu este necesar decât pentru cei care au această ascultare, de a se implica administrativ în viața mănăstirească. Pentru ceilalți, nu.
Se poate ca starețul să aibă înțelepciunea ca, ori de câte ori simte că este necesar, obștea să nu fie deconectată total; de pildă, să vizioneze un film, ca Ostrov. Asta se poate face în obște, la o sinaxă monahală, atunci când se întâlnesc toți călugării și vorbesc subiecte duhovnicești. Apoi, apar atâtea interviuri acum, foarte importante. Părintele Rafail Noica nu coboară de la chilie decât foarte, foarte rar. Sau părinții care vin din străinătate, precum a fost părintele Efrem de la Mănăstirea Vatopedu. Nu putem ajunge în toate locurile unde el conferențiază. Dar, pentru că în ultima vreme are o intervenție destul de des pe internet, în mediul online, putem, sigur, în consfătuirile noastre, în sinaxele noastre monahale, să ne adunăm într-un anume loc și să vedem sau să ascultăm interviul respectiv. Nu ar fi nici o problemă.
– După părerea dvs, carierismul, vedetismul, puterea spirituală asupra oamenilor și perspectiva funcțiilor pot compromite un parcurs autentic de viață monahală?
– Bineînțeles că pot compromite, pentru că există această ispită, pofta de mărire. Vedeți, în mănăstirile mari și mai ales în mănăstirile de călugări se întâmplă că este necesar să hirotonim dintre frați, dintre părinți, diaconi și preoți, pentru că sunt credincioșii care vin și cercetează mănăstirea și solicită un preot cu care să se sfătuiască și chiar să se spovedească. Și atunci sunt necesari, în mânăstirile mari și-n mănăstirile de călugări, mai ales, preoții.
Pentru preoți există această ispită, pentru că în jurul lor se adună foarte mulți credincioși, ucenici, fii duhovnicești. Dar, în general, cei care sunt aleși de către stareț, de consiliul duhovnicesc al mănăstirii, ca să fie preoți, sunt oameni așezați, responsabili, oameni în care există încredere și stăpânire de sine. Oricum, preotul dintr-o mănăstire, ieromonahul, trebuie să fie într-o legătură permanentă cu duhovnicul său și cu starețul său, astfel încât el să rămână în echilibru, pentru că lumea trage și călugărul către ea. Trebuie să fie invers: călugărul să tragă lumea către mănăstire, nu lumea să tragă călugărul către ea.
Așadar, există această ispită, mai ales că există și școala teologică, școală care, în general, din păcate, este scolastică, nu atât de duhovnicească. Și atunci, călugărul iese din școala duhovnicească și se duce la școala scolastică și acolo apar probleme. Însă dacă el rămâne în echilibru și în duhul mănăstirii sale și în duhul duhovnicului său și al starețului său, atunci nu sunt emoții foarte mari. Însă se întâmplă să mai fie și derapaje. Dar, în general, ispita vedetismului de care vorbeați dvs există în ceea ce privește preoția. Sigur, și episcopia, dar în general, preoția.
– Nu cumva lipsa de oameni cu vocații monahale poate duce la o acceptare în cinul călugăresc a tinerilor, fără a mai verifica dacă ei au sau nu o înclinație autentică?
– Se resimte un fel de criză în ultimii ani, pentru că s-au înmulțit mănăstirile și schiturile din țara noastră și s-a simțit și la nivelul Sfântului Sinod că se înființează sau reînființează mănăstiri și schituri, dar personalul monahal scade. Și atunci, există o discrepanță. Și pentru că sunt foarte multe mănăstiri și schituri în țara noastră și, în unele locuri, inclusiv la noi în eparhie sunt mănăstiri care au doar un singur viețuitor, starețul, atunci se fac concesii. Or, aceste concesii rezolvă problema de moment, dar pe termen lung vin împotriva noastră.
Așadar, eu îndemn să nu se facă concesiile respective, pentru că, mai devreme sau mai târziu, ele vin, efectiv, împotriva noastră. Nu trebuie să primim pe oricine în mănăstire. Nu trebuie să acceptăm și să facem concesii în orice privință. Trebuie să fim foarte atenți, foarte vigilenți și într-adevăr să fim încredințați că omul care stă în fața noastră are vocație monahală.
– Nu este prea scurtă perioada de o încercare?
– Dacă se respectă perioada de noviciat, care în statutul Bisericii noastre înseamnă trei ani de zile, nu. Dar să se respecte cei trei ani de zile. Dacă nu se respectă, atunci pot apărea situații delicate. Sigur că sunt și excepții, sunt oameni care au avut afinitate față de viața monahală și au frecventat mănăstirile foarte des, poate că au și școală teologică și atunci sigur că le poate scădea perioada de noviciat. Însă, trebuie să rămână acest reper: trei ani. În trei ani se verifică, prin stareți, prin duhovnici și prin ceilalți, pentru că de multe ori viața monahală te aduce în situații limită și te arăți tu așa cum ești. Nu este ușor.
– Au fost asemenea cazuri în ultima vreme în Arhiepiscopie?
– Da, se întâmplă. În primul rând, cei care își doresc viața monahală și nu sunt foarte experimentați și încă nu sunt ei foarte convinși de opțiunea lor, nu rezistă în timp și ei sunt cei care, în cele din urmă, renunță. Și nu se întâmplă nimic, pentru că ei au încercat și s-au străduit, și cu siguranță au încercat și cei din obște să-i ajute. Dacă cineva n-a reușit, nimeni nu are nimic împotriva nimănui și poate pleca din mănăstire și să se întoarcă la viața lumească fără probleme. Oricum, și dacă se întoarce în lume, el a dobândit deja o experiență de viață monahală care îi va fi de ajutor și în viața socială.
Mai rar se întâmplă, sigur, după ce au ajuns călugări sau diaconi sau preoți, dar și acolo se întâmplă. Sunt cazuri foarte, foarte rare și excepționale.
– Mai există o rânduială care poate corecta anumite derapaje de comportament în viața monahală?
– Spuneam și altădată: în mănăstire este foarte important să te încadrezi în rânduiala mănăstirii, în programul mănăstirii, în duhul mănăstirii. Chiar dacă ai probleme personale, mănăstirea te poartă, te duce pe cale, nu poți derapa, pentru că fiecare are ispitele lui. Însă dacă se încadrează în programul mănăstirii, care în general este de rugăciune în jur de 8 ore, de muncă în jur de 8 ore și de odihnă, 8 ore, în sensul de odihnă și rugăciuni personale și cititul cărților duhovnicești, atunci călugărul rămâne pe o traiectorie clară. Dacă îndeplinește ascultările date de stareț, dacă ascultă de duhovnicul său, dacă este în comuniune cu obștea, nu este lăsat de izbeliște. Ori de câte ori se simte că are o problemă, obștea îl pune în echilibru imediat.
– Mai funcționează astăzi, în mănăstiri, principiul de aur al spiritualității răsăritene, paternitatea și îndrumarea duhovnicească?
– În toată Biserica. În toată Biserica, nu doar în viața monahală. Acest principiu rămâne valabil și este chiar o condiție ca fiecare credincios să aibă un duhovnic. Atunci el este în siguranță. Dacă nu are duhovnic, atunci bâjbâie. Este chiar în pericol. Un credincios bun trebuie să aibă neapărat un părinte duhovnicesc.
– După ce criterii îți alegi duhovnicul?
– În general, în parohiile noastre, duhovnicul este preotul paroh, pentru credinciosul de rând, să zicem. Credincioșii de rând, dar cu pretenții mai mari pentru viața duhovnicească și care sunt într-o continuă căutare, cu îngăduința duhovnicului parohiei respective pot să-și caute un părinte duhovnicesc pe măsura dorinței lor de a crește din punct de vedere duhovnicesc.
De pildă, noi, în Cluj, avem 100 de duhovnici. Dintr-o sută de duhovnici, cu siguranță găsești unul compatibil, care are răbdare să te asculte, care te înțelege, căruia îi oferi încredere, care îți răspunde la nelămuririle pe care le ai, pentru că spovedania nu este doar o reciclare sau o salubrizare, spovedania înseamnă cu mult mai mult. Ne scăpăm și de păcatele și poverile pe care le avem, dar ne și clădim duhovnicește, cu ajutorul părintelui duhovnic și, prin călăuzirea lui, mergem spre țintă, spre Împărăția lui Dumnezeu, la limanul mântuirii.
Așadar, este necesar duhovnicul, cu atât mai mult în viața monahală. Spune părintele și marele mitropolit Antonie Plămădeală, că un călugăr, un monah adevărat trebuie să aibă trei părinți duhovnicești, care pot fi și într-unul singur: starețul, duhovnicul și nașul de călugărie, pentru că în viața monahală fiecare călugăr are un părinte duhovnicesc care îi devine naș la un moment dat. Dacă ai aceste trei repere, acești trei părinți, în viața ta, nu poți bâjbâi; ajungi la țintă. Deci, încă o dată revin: starețul, duhovnicul și nașul de călugărie.
Și în viața mireanului să știți că nașul de botez este foarte important și de aceea nici el nu trebuie ales la întâmplare, asemenea duhovnicului. Un naș trebuie ales pe principiile duhovnicești, adică să fie un om credincios. El face mărturisirea de credință în Biserică, se leapădă de Satana, se unește cu Hristos, dar aceste lucruri le face în vederea educării copilului respectiv, de care trebuie să aibă grijă din punct de vedere spiritual. Tot așa, în mănăstire, nașul de călugărie se responsabilizează pentru finul său. Starețul este responsabil, trebuie să fie responsabil. Și duhovnicul, bineînțeles, este cel care păstrează permanent echilibrul. Așadar, nu există viață duhovnicească fără îndrumare, fără părinte duhovnicesc.
– Care este, pentru un călugăr, cea mai mare piedică în calea ispitelor?
– El însuși. El însuși este cea mai mare piedică, pentru că diavolul poate fi biruit, Dumnezeu poate fi convins, decât că tu pe tine însuți trebuie să te aduci în asemenea echilibru în ceea ce privește rațiunea, voința și sentimentul.
