Diavolul ne trimite gânduri de deznădejde ca să ne lipsească de nădejdea în Domnul, adică de această ancoră şi temelie a vieţii noastre, de această călăuză care ne arată drumul drept ce duce la Cer, ca şi de mântuirea sufletelor, pe care omul ar pierde-o. „Căci prin nădejde ne-am mântuit” (Romani 8, 24).
Nădejdea, precum o sfoară tare ce atârnă de Cer, ne ţine sufletele şi îi trage, încet-încet, în sus pe aceia care se ţin strâns de ea, ridicându-i deasupra valurilor necazurilor şi suferinţelor vieţii. Dacă puterile cuiva scad, iar el slăbeşte în nădejde, lăsând să-i scape această ancoră sfântă, va cădea şi se va îneca în adâncul răutăţii şi al păcatului.
Ştiind bine aceasta, vicleanul, cum simte că faptele noastre cele rele ne apasă conştiinţa, vine şi el şi ne îngreunează şi mai mult cugetul, trimiţându-ne gândul deznădejdii, care este mai greu şi decât plumbul. Dacă-l primim şi nu-l alungăm pe dată, greutatea pe care o simţim de la păcatele noastre ne va trage în jos, vom scăpa din mâini frânghia ce ne ţine legaţi de Cer şi ne vom afunda în abisul relelor.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Diavolul și magia, culegere de texte patristice și traducerea lor în neogreacă de Ieromonahul Benedict Aghioritul, traducere din neogreacă de Zenaida Anamaria Luca, Editura Agaton, Făgăraș, 2012, pp. 36-37)
Preluare: doxologia.ro
