Evanghelia zilei: Matei 7, 1-8
Zis-a Domnul: Nu judecați, ca să nu fiți judecați; căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău și, iată, bârna este în ochiul tău? Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău. Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu puneți mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioarele și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi. Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află și celui care bate i se va deschide.
„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”
Adresându-Se mulţimilor şi ucenicilor Săi, Domnul Hristos le atrage atenţia, zicând:
„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.” (Mt 7, 1).
În scrierile Părinţilor duhovniceşti contemporani de la Sfântul Munte Athos şi aici îl amintim pe Părintele Atanasie de la Grigoriu, ne este pusă în atenţie maxima Sfinţilor Părinţi: „cunoaşte-te pe tine însuţi!” – maximă preluată din filozofia greacă. Spunea Părintele Atanasie:
„Lasă-i pe alţii, ia seama la tine însuţi. Fugi de judecată, căci a judeca pe alţii este un foc ce arde.”.[1]
De ce să-i lăsăm pe alţii? Pentru că de multe ori păcatul nostru este mai mare decât al aproapelui nostru. Mântuitorul foloseşte hiperbola pentru a arăta că de multe ori vedem paiul din ochiul fratelui nostru şi nu vedem bârna din ochiul nostru, adică vedem păcatele mici ale aproapelui, dar nu luăm în seamă păcatele noastre mari.
Suntem opriţi de la a judeca pentru că de cele mai mult ori judecata noastră asupra aproapelui este nedreaptă. Până la Judecata de apoi, când ne va judeca Dreptul Judecător, orice judecată a omului este şi dreaptă şi nedreaptă.
Criteriul unei drepte judecăţi ne este dat în episodul cu femeia surprinsă în adulter. Aceasta a fost adusă de farisei şi cărturari la Domnul Hristos pentru judecată. Acuzarea era pronunţată. Spuneau fariseii:
„Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre.” (In 8, 5).
Aşteptau însă cuvântul Mântuitorului; de aceea au întrebat:
„Tu ce zici?” (In 8, 5).
Şi spuneau aceasta, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască mai apoi, cum că ar fi împotriva Legii lui Moise. Şi pentru că stăruiau să-L întrebe, le-a spus Domnul Hristos:
„Cel fără păcat dintre voi să arunce cel dintâi cu piatra asupra ei.” (In 8, 7).
Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni până la cei din urmă. Şi rămânând Iisus singur cu femeia prinsă în desfrânare, a întrebat-o zicând:
„Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul?” (In 8, 10).
Iar ea a răspuns:
„Nici unul, Doamne.” (In 8, 11).
Atunci, Iisus i-a zis:
„Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti.” (In 8, 11).
Aşadar numai cel fără de păcat este îndreptăţit să judece păcatele. Prin cuvântul: „Nu te osândesc nici Eu”, Mântuitorul a spus:
„Eu pot să te osândesc, dar nu te osândesc; te iert cu condiţia ca de acum să nu mai păcătuieşti.”.
A făcut aceasta pentru că n-a venit în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. Şi ne-a dat şi nouă pildă ca precum El a făcut să facem şi noi; anume: judecata pe care o facem aproapelui trebuie să urmărească în primul rând îndreptarea lui.
Ca să putem pronunţa o sentinţă dreaptă trebuie să avem o conştiinţă curată. Cel care-l slujeşte cu adevărat pe Dumnezeu, fie preot, fie credincios, trebuie să fie gata oricând să pronunţe o sentinţă asupra păcatului cuiva, chiar cu preţul vieţii. Pildă îl avem pe Ioan Botezătorul care a stat împotriva fărădelegii chiar cu riscul de a muri! S-a dus la Irod şi i-a spus că nu face bine, că legătura pe care o are el cu cumnata sa nu este bună. Irod l-a aruncat în închisoare şi după aceea i-a tăiat capul.
Acest lucru trebuie să-l urmărim şi noi: să fim următori Sfântului Ioan Botezătorul chiar dacă pentru aceasta ni s-ar tăia capul!; să luptăm împotriva fărădelegii spunându-i răului rău şi să nu avem ezitări să atragem atenţia atunci când ceva trebuie îndreptat![2]
Pe de altă parte, atunci când Domnul Hristos a spus: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”,[3] nu S-a referit la faptul de a nu mustra, de a nu-i îndrepta pe cei păcătoşi, ci de a nu vorbi de rău. De fapt, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune şi cum trebuie să procedăm cu cei ce ne greşesc. Zice Domnul Hristos:
„De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş. Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer.” (Mt 18, 15 – 18).
Întreaga viaţă creştină are un aspect penitenţial. Pentru toate păcatele pe care le-am făcut, cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul, din ştiinţă sau din neştiinţă trebuie să ne pocăim. Pentru aceasta ne este dată de la Dumnezeu cealaltă vreme a vieţii noastre pe care suntem îndemnaţi s-o răscumpărăm: „cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi în pocăinţă a o săvârşi”, adică timpul care ne-a rămas sau restul zilelor noastre să-l petrecem în pocăinţă, pentru a ajunge astfel la un „sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără de osândă” şi la „un răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos”.[4] Un răspuns la judecata lui Dumnezeu îl dăm dealtfel la fiecare Liturghie. Rugăciunea de dinaintea împărtăşaniei subliniază aceasta în mod esenţial:
„Să-mi fie împărtăşirea cu Sfintele Taine nu spre judecată sau spre osândă, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului.”.[5]
Iar în momentul împărtăşirii, preotul spune:
„Spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.”.[6]
Dacă cerem iertarea lui Dumnezeu atunci să iertăm şi noi greşiţilor noştri – şi atunci îi iertăm când nu-i mai judecăm. Atunci iertăm când înţelegem neputinţa omenească, când osândim păcatul, dar căutăm să-l îndreptăm pe păcătos, pentru că îi înţelegem neputinţa – şi aceasta este un lucru mare. A ierta pe cineva înseamnă a-l înţelege, iar a judeca pe cineva înseamnă a nu-l înţelege, căci dacă-l înţelegi nu-l mai judeci. Aşa a făcut tatăl fiului risipitor: nu l-a judecat pe fiul său, deşi era îndreptăţit să o facă. A ieşit în întâmpinarea lui şi l-a iertat înainte ca acesta să-i ceară iertare.
[1] Arhim. Heruvim Karambelas, Părinţi duhovniceşti contemporani de la Sfântul Munte Athos, vol 1, Atanasie de la Grigoriu, p. 76.
[2] Arhim. Teofil Părăian, Cuvinte lămuritoare, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 11– 12.
[3] Mt 7, 1.
[4] Ectenia cererilor, în Liturghier, p. 156.
[5] Rugăciunile împărtăşirii, în Liturghier, p. 177.
[6] Ibidem, p. 177.
