Evanghelia zilei: Mt 23, 13 – 22
Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Pentru că voi închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; nici voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Pentru că voi mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie faceţi rugăciuni lungi; pentru aceasta mai multă osândă veţi lua. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit şi, dacă îl dobândiţi, îl duceţi fiu Gheenei, îndoit decât pe voi. Vai vouă, povăţuitori orbi, care ziceţi că cel care se va jura pe templu nimic nu este, dar cel care se va jura pe aurul templului este vinovat. Nebuni şi orbi! Ce este mai mare? Aurul sau templul care sfinţeşte aurul? Cel care se va jura pe altar nimic nu este, ziceţi voi; dar cel care se va jura pe darul care este deasupra altarului este vinovat. Nebuni şi orbi! Ce este mai mare? Darul sau altarul care sfinţeşte darul? Deci cel care se jură pe altar se jură pe el şi pe toate câte sunt deasupra lui. Şi cel care se jură pe templu se jură pe el şi pe Cel care locuieşte în el. Şi cel care se jură pe cer se jură pe tronul lui Dumnezeu şi pe Cel care şade pe el.
„Oricine se înalţă pe sine se va smeri”
Sfântul Apostol Petru vorbeşte, în întâia sa epistolă sobornicească, în capitolul al III-lea, de „omul cel tainic al inimii”.[1] Aşadar, ce vedem în afară este o reflectare a interiorului uman.
După bunătate, oamenii se pot împărţi în două categorii: oameni buni şi oameni răi. Sunt însă unii care îşi ascund răutatea, pe care-i descoperi abia după ce ajungi să-i cunoşti mai îndeaproape. Este ceea ce numim noi „om cu două feţe”. Aşa erau şi fariseii de pe vremea Mântuitorului. Afişau o faţă de om bun, cumsecade. De aceea se şi îmbrăcau pe măsură. Erau pedanţi, foarte atenţi la felul cum arată, la ce vor zice alţii despre ei. Nu era un lucru rău, dar fariseii se mărgineau numai la acest aspect exterior.
Erau cunoscuţi de oameni pentru că doreau să se facă cunoscuţi. În mulţime îi recunoşteai dintr-o singură privire. Mai răzbătea prin haine şi ceva din caracterul lor, dar aveau grijă să ascundă lucrul acesta.
Dacă se puteau ascunde înaintea oamenilor, nu acelaşi lucru îl puteau face înaintea lui Dumnezeu, care vede cele ascunse ale omului. Dacă omul vede inima prin faţa aproapelui său, Dumnezeu vede faţa prin inimă. A zis Dumnezeu către Samuel proorocul:
„Nu te uita la înfăţişarea şi la înălţimea staturii lui; Eu nu mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă.” (1 Reg 16, 7).
Înaintea lui Dumnezeu oamenii sunt nevoiţi să-şi arate inima, să-şi descopere profunzimea sufletului. De multe ori însă, atât inima, cât şi faţa pot fi trădate de faptele omului. Citim în cartea Facerii că, după ce Cain l-a ucis pe fratele său Abel, Dumnezeu i-a pus lui Cain un semn încât oricine îl va întâlni să nu-l omoare:
„Zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ.” (Fac 4, 12).
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au arătat că „semnul” lui Cain este încruntarea feţei şi întunecarea ei pentru ca faţa lui să fie respingătoare. Dacă un om al lui Dumnezeu este luminos şi bucuros tot timpul vieţii sale, chiar dacă a ajuns la bătrâneţe, un om fără Dumnezeu este întunecat şi zbuciumat, chiar dacă este în floarea vieţii.
Ei bine, fariseii erau undeva la mijloc. Nu erau nici buni, nici răi. Aveau fapte bune, căci împlineau Legea, dar se lăudau cu ceea ce erau datori să împlinească. Se considerau îndreptăţiţi să fie numiţi drepţi de oameni şi de Dumnezeu. Să ne aducem aminte că fariseul din parabolă se ruga în felul acesta:
„Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din toate câte câştig.” (Lc 18, 11 – 12).
Aşadar, vroia el să spună:
„Dumnezeule, îţi mulţumesc că sunt milostiv şi drept; tu vezi că sunt deosebit, tu vezi că sunt drept.”.
Ne spune însă Mântuitorul ce părere are Dumnezeu faţă de un astfel de om:
„Oricine se înalţă pe sine se va smeri – spune Domnul Hristos, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” (Lc 14, 11; 18, 14).
Creştinii sunt chemaţi la smerenie, la urmarea lui Hristos, care a zis:
„Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Mt 11, 29).
Trebuie să învăţăm că înaintea lui Dumnezeu pocăinţa nu se judecă după mărimea nevoinţelor, ci după virtutea smereniei.
O cuvântare a părintelui Agapie Criteanul, din lucrarea Mântuirea păcătoşilor, o folosim drept concluzie:
„Păunul este mai frumos decât toate păsările şi pentru această frumuseţe se mândreşte, întinde aripile sale, face coada lui ca o roată, se îngâmfă, iar pe urmă, uitându-se la picioarele sale care sunt negre şi urâte, strânge iarăşi penele sale şi se smereşte. Când dar, va veni la tine, o, omule, vântul slavei deşarte să te umfle şi să ţi se pară că eşti mai bun decât alţii, fiindcă te laudă şi te cinstesc, gândeşte-te la picioarele tale, adică la trupul tău, că este făcut din pământul cel călcat, în care iarăşi te vei întoarce la urmă. Şi aşa te vei smeri.”.[2]
[1] 1 Ptr 3, 4.
[2] AGAPIE CRITEANUL, Mântuirea păcătoşilor, Mănăstirea Prodromul, Sfântul Munte Athos, 1939, pp. 259 – 260.
