Părintele Virgil Gheorghiu, cu puțină vreme înainte de plecarea sa în eternitate, afirma: „N-am fost niciodată despărţit de România… tot dicţionarul român mi-e drag… iar, dacă într-o zi mă voi întoarce în România, mă întorc acolo unde sunt rădăcinile mele şi nu mă mai mişc, dacă nu pe pământ, atunci în cerul românesc de acolo”[1]. Cu această conștiință a unei clare apartenențe, deși departe, în exil, Virgil Gheorghiu își descrie identitatea și locul său în trecerea sa pământească. Așa se face că, legat ființial de patria sa, opera lui nu este altceva decât un poem liric despre și adresat neamului de „nemuritori” din Carpați, din care reiese evidentă dragostea și nostalgia depărtării, ca sentimente care îl vor însoți pe tot parcursul vieții.
Se naște pe 9/16 septembrie 1916 în comuna Războieni din Munții Neamțului, ca descendent dintr-o veritabilă familie sacerdotală. Copilăria sa teologică, gravitând în jurul bisericii din satul natal și a preotului Constantin, tatăl său, îi va marca întreaga viață. Sărăcia în care trăia preotul Constantin, la fel ca și enoriașii lui, îl va împiedica să-și dea copilul la școala teologică, și, în consecință, este înscris la Liceul Militar din Chișinău, între anii 1927-1935, întrucât această instituție asigura gratuit educație copiilor lipsiți de posibilități materiale. Încă de timpuriu manifestă o sensibilitate literară, publicând în revista școlii „Crai nou”. După absolvirea liceului, se înscrie la Facultatea de Filozofie din București, desfășurând în paralel o activitate publicistică intensă. În anul 1940 devine reporter de război, articole adunate în două volume – „Ard malurile Nistrului” (1941) și „Am luptat în Crimeea” (1942). Doi ani mai târziu este desemnat atașat cultural la Zagreb. Acum își părăsește țara și nu o va mai revedea niciodată. Din acest moment viața familiei Virgil și Ecaterina Gheorghiu devine o pribegie continuă, având parte de o „biografie fracturată” care punctează temporare șederi în Austria, Germania, SUA și Argentina, ajungând în cele din urmă, în 1948, la Paris. Aici succesiunea sacerdotală familială va fi reluată – studiază teologia și este hirotonit preot la vestita Biserică Sfinții Arhangheli din Paris de către Arhiepiscopul Teofil Ionescu.
În anii pe care îi va petrece aici va publica în limba franceză peste 40 de volume, descriind dramele neamului său, de care se simte ființial legat, și ale contemporaneității, aflate sub greaua povară a ideologiile politice, încercând și identificarea unei soluții, de natură mistică – salvarea în metaistorie, în ora veșniciei. Lucrarea reprezentativă în acest sens este celebrul roman „Ora 25”, care descrie „odiseea europeană” a unui țăran român căzut în vâltoarea sistemelor totalitare în anii celui de-al „Doilea Război Mondial”. În această lucrare profetică, Virgil Gheorghiu denunță desființarea omului ca persoană, și victoria sistemelor, ideologiile și instituțiilor istoriei. Viaţa personală a omului pare să fie asfixiată. Cităm câteva mici fragmente: „Între tine şi familia ta, între tine şi casa ta, dragă Moritz, sunt toate naţiunile pământului, cu armele pregătite să tragă. Între fiecare om şi viaţa lui intimă este această armată internaţională. Omul nu mai are voie să-şi trăiască viaţa lui proprie, e împuşcat dacă încearcă”[2]. Sentimentele nu-şi mai găsesc locul în omul contemporan: „Societatea modernă a ieşit din epoca misticismului şi a poeziei, suntem în epoca matematicii şi a ştiinţelor exacte şi nu putem da ceasul înapoi din motive de ordin sentimental. De altfel sentimentele înseşi sunt o creaţie (invenţie) a poeţilor şi a misticilor!”[3]; sau: „Omul în carne şi oase, capabil de bucurie şi suferinţă, este inexistent. Societăţii occidentale îi este imposibil să ia act de prezenţa omului viu: când arestează sau ucide un om, ucide nu ceva viu, ci o noţiune. În consecinţă, societatea tehnică nu poate fi acuzată de crimă – este o oră târzie a istoriei!”[4]. Acest lucru îl identifică și Mircea Eliade când afirmă: „Mai mult decât de păcatele unor guverne sau de excesele unor națiuni, e vorbe de desființarea omului de către o societate mecanizată în spirit, în sânge și carne”[5].
Foarte actual și acum, Virgil Gheorghiu deplânge cultura occidentală, care în ciuda dezvoltării ei, își uită originea – greacă, romană și creștină –, și, în consecință, fără să sesizeze, își începe procesul de autodistrugere. Se transformă în sistem și ideologie. Într-un mod profetic, prin intermediul personajelor sale, afirmă: „Cultura noastră, Lucian, a dispărut. Ea avea trei calităţi: iubea şi respecta frumosul – obicei învăţat de la greci; iubea şi respecta dreptul – obicei învăţat de la romani; iubea şi respecta omul – obicei pe care l-a învăţat greu şi foarte târziu, de la creştinism. Numai prin respectarea acestor trei mari simboluri, Omul, Frumosul şi Dreptul, a devenit cultura noastră occidentală ceea ce a fost. Şi acum pierde cea mai importantă moştenire: respectul şi dreptatea pentru om”[6].
Soluția o întrevede în poezie și în ortodoxie, cu precădere românească, opuse tehnicizării și impersonalismului, care, în opinia sa, îl ajută pe om să vadă lumea în existența sa ultimă. Viața pământească, separată de realitatea cerească, este incompletă, sumbră și chiar dramatică. Istoria contemporană, fără eternitate, îl deposedează pe om de identitatea lui cea mai nobilă, de cetățean ceresc, și îl reduce la un simplu subiect al societății tehnicizate, care-și duce existența efemeră în „ora apocalipsei sumbre”, în care pare să se sfârșească istoria civilizației noastre. Tocmai de aceea, acestei situații, Virgil Gheorghiu pare să-i propună soluția „orei 25”, ora veșniciei, ora eternității vieții și nemuririi, ora metaistorică a Liturghiei ortodoxe. Soluția nu vine din spațiul orizontal-terestru, ci este de natură spirituală – refugiul sau întoarcerea la Dumnezeu și la Împărăția Lui. Dumnezeu este mai real și mai aievea decât orice altă realitate înconjurătoare. Dar, pentru a accede la El, este nevoie de „a ne arunca rădăcinile în cer”, după modelul orhideelor, de a aborda metodologia metafizică: „Rădăcinile orhideelor îşi caută seva în albastrul cerului, în lumina soarelui şi în razele lunii. Fireşte, alcătuirea lor fizică se schimbă. Rădăcina devine acelaşi organ cu floarea, iar tulpina cu frunza şi floarea… Fiindcă nu este foarte uşor să trăieşti foarte sus, pe vârful arborilor giganţi, deasupra pădurii virgine, în apropierea cerului, şi să-ţi iei de acolo hrana. Noi, creştinii, suntem în Biserică exact ca orhideele. Ne-am smuls rădăcinile din cetatea pământească şi le-am plantat deasupra capetelor noastre, în teritoriul Ierusalimului Ceresc”[7].
Așadar, opune omului hipertehnicizat pe omul-poet, poetic nu doar ca simplu atribut, ci ca metodologie de viață. De fapt, în opinia sa, Dumnezeu Însuși este poetic și creația este pur și simplu lirică. Pentru ca omul să trăiască și, pe deasupra, să fie/ devină ortodox, trebuie să fie poet – să aibă inimă nouă și vorbire nouă –, adică să se așeze în mijlocul lumii, în inima lumii, să simtă mișcarea ei și să aibă o viziune integrală, participativă. Trebuie să simtă și să îl doară. Metodologia poetică presupune și dimensiunea vizionară – acolo unde omul firesc înțelege mai puțin, poetul întrevede o altă semnificație a fiecărui gest, a fiecărei întâmplări, a fiecărei situații. Simte realitatea „dinăuntru”, „des-cântă” lumea, în sensul identificării frumosului din ea, dar nu se oprește aici, ci și „în-cântă” lumea, încercând o transformare a ei, în direcția reflectării cât mai fidele a planului inițial în ea. Omul poetic este, în cele din urmă, omul firesc, care suferă, iubește, are dubii, caută și, mai ales, iubește. La căderea omului în lume și din lume în sistem, Virgil Gheorghiu opune și propune un drum invers, în termeni mistici, cel al „devenirii întru ființă” prin asumarea unei existențe personale, care-l descoperă pe om în ceea ce este el.
Plecarea sa în eternitate a fost discretă. Din nefericire nu a mai avut ocazia să revină în pământul pe care l-a iubit atât de mult, dar, potrivit așteptărilor, s-a adăugat neamul său, în cerul românesc, în „Ora 25”, lăsându-și vremelnic trupul în „vestiar”, până la a Venirea din nou a Domnului. Acest lucru se întâmpla pe 22 iunie 1992. Va fi înmormântat în cimitirul Passy din Paris. Testamentul pe care ni-l lasă este sfințit de același timp al eternității: „Arătați-mă cu mâna, ca o alinare,/ Neamului cuminte si olog din preajma fântânilor,/ Cum pătrund încet și zeiesc/ Cu o turmă alungată de silabe/ În negura de Walhalla,/ în veacul deschis (Plecarea poetului).
[1] Interviu luat de Aristide Buhoiu, în „Universul Românesc”, IV, nr. 126, iul. 1990, p. 3-5.
[2] Virgil Gheorghiu, Ora 25, Bucureşti, ed. Gramar, Bucureşti, 2004, p. 215.
[3] Ora 25, p. 215.
[4] Ora 25, p. 178.
[5] „Ora 25” (martie 1949), în Împotriva deznădejdii, București, Humanitas, 1992, p. 35-37.
[6] Ora 25, p. 140.
[7] Cum am vrut să mă fac sfânt, Sibiu, Deisis, 1999, p. 186.
