Preotul Profesor Ștefan Iloaie a susținut o prelegere în cadrul Simpozionului Internațional desfășurat la Palatul Patriarhiei în care a vorbit despre îndrumarea duhovnicească la finalul vieții pământești.
Părintele Ștefan Iloaie predă Teologie morală la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.
În prelegerea susținută miercuri, Părintele Profesor a evidențiat importanța misiunii Bisericii în pastorația persoanelor vârstnice.
„Îndrumarea şi asistarea duhovnicească a persoanelor aflate la sfârşitul vieţii reprezintă una dintre temele misionare importante ale Bisericii. Semenii aflaţi în această situaţie – cei mai mulţi dintre ei bolnavi şi în suferinţă – au nevoie, aproape fără excepţie, nu numai de îngrijirea medicală ci şi de cea spirituală, duhovnicească”.
„Acordarea asistenţei duhovniceşti nu este doar responsabilitatea preotului, în general, deşi acesta e cel dintâi chemat la dificila misiune de rostire a adevărurilor, de îmbărbătare, încurajare şi pregătire a celui bolnav pentru intrarea în altă viaţă. Ea este un atribut cerut tuturor oamenilor, cu atât mai mult creştinilor, căci a fi creştin e mai mult decât o calitate; este o nobleţe, e chiar misiune”, a adăugat Preotul Ștefan Iloaie.
Provocarea unică a experienţei morţii
Omul nu este învățat cum să moară, iar ceea ce face ca trecerea de la viața pământească la cea cerească să fie plină de mister și înfricoșătoare este necunoscutul.
„Moartea ne supune fiinţa unui tip de experienţă ce nu a mai fost experimentat de niciunul dintre noi, vreodată, întrerupându-ne vremelnicia cu intrarea în veşnicie, element străin cunoaşterii umane”.
„Noutatea absolută a implacabilului de la sfârşitul vieţii este necunoscutul; de aceea moartea se îmbracă în mister, de aici şi temerea aşezată pe neaşteptatele ultime secunde. Acestea creează nu doar teama de moarte, ci şi angoasa cu privire la suferinţele care, cel mai adesea, o însoţesc”.
„Experienţele de la finele vieţii multora dintre semenii noştri au fost pline de boli, dureri, încercări, ceea ce cauzează mult mai profunda suferinţă interioară, atât pentru persoana în cauză, cât şi pentru cei dragi ai săi”, a explicat Părintele profesor.
Iubirea concretă a aproapelui
„Importanţa îngrijirii duhovniceşti pentru cei aflaţi la sfârşitul vieţii ne descoperă sensul profund al semenului. Valoarea pe care i-o descoperim aproapelui, modul în care ne referim la el, deciziile pe care trebuie să le luăm în locul lui – în diferitele situaţii făcute posibile prin dezvoltarea medicinii şi sporite mai nou de prezenţa biotehnologiilor – sunt, de fapt repere axiologice pentru noi înşine.
„Pentru creştin, de asemenea hotărâri depinde mântuirea, atât a persoanei care decide, cât şi a aproapelui în locul căruia se decide”, a subliniat părintele profesor.
„Apropierea sensibilă faţă de semenul aflat la sfârşitul vieţii ne deschide oportunitatea de a-l ajuta să-şi folosească timpul – resimţit acum în mod acut ca limitat – în scopul întremării spirituale, a întăririi în credinţa că viaţa şi-a arătat deja roadele şi că se poate instala mulţumirea pentru realizările, fie ele multe sau puţine, dar şi cu finalitatea realizării din partea pacientului a unui bilanţ al vieţii, pregătit fiind – acum mai mult decât altădată – să i-l prezinte lui Dumnezeu”.
Foto credit: Ziarul Lumina / Luigi Ivanciu
