Evanghelia zilei: In 6, 14 – 27
În vremea aceea, văzând minunea pe care a făcut-o Iisus, oamenii ziceau: Acesta este cu adevărat Proorocul, Care va să vină în lume. Deci Iisus cunoscând că vor să vină şi să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, s-a dus iarăşi în munte, El singur. Când s-a făcut seară, s-au pogorât ucenicii Lui la mare şi intrând în corabie, mergeau dincolo de mare, spre Capernaum. Şi s-a făcut întuneric, dar Iisus încă nu venise până atunci la ei. Şi marea era întărâtată, căci sufla un vânt puternic. După ce au vâslit ei ca la 25 sau 30 de stadii, zăresc pe Iisus umblând pe apă şi apropiindu-se de corabie. Atunci s-au înfricoşat, dar El le-a grăit: Eu sunt, nu vă temeţi! Deci, voiau să-L ia în corabie, însă corabia a sosit îndată la ţărmul la care se duceau. A doua zi, mulţimea, care rămăsese de cealaltă parte a mării, şi-a dat seama că altă corabie nu fusese acolo, fără numai aceea în care intraseră ucenicii Lui şi că Iisus nu intrase în corabie împreună cu ucenicii Săi, ci plecaseră numai ucenicii singuri. Dar alte corăbii au venit de la Tiberiada aproape de locul unde ei mâncaseră pâinea, după ce Domnul mulţumise lui Dumnezeu; deci dacă a văzut mulţimea că Iisus nu este acolo şi nici ucenicii Lui, au intrat şi ei în corăbii şi au mers în Capernaum, căutând pe Iisus. Şi aflându-L dincolo de mare, L-au întrebat: Rabi, când ai ajuns aici? Iisus le-a răspuns şi a zis: adevărat, adevărat vă spun vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Agonisiţi-vă nu mâncarea cea pieritoare, ci mâncarea care rămâne spre viaţa veşnică, pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Tatăl, adică Dumnezeu.
Minunile săvârşite pe mare
Impresia pe care a făcut-o minunea înmulţirii pâinilor a fost atât de puternică încât – notează Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan – beneficiarii ei, plini de admiraţie, au strigat:
„Acesta este într-adevăr Proorocul, Care va să vină în lume!” (In 6,14).
Evanghelistul Ioan arată în continuare că această mărturisire a fost superficială, căci a doua zi, la Capernaum, mulţimea I se va adresa aşa:
„Dar ce minune faci Tu, ca să vedem şi să credem în Tine?” (In 6, 30).
Aceasta înseamnă că oamenii care au văzut minunea n-au ajuns la credinţă. Mulţimea era încă în necredinţă deoarece şi-a pus în gând să-L facă pe Iisus rege cu sila, căci nu s-a schimbat cu nimic concepţia lor despre Mesia, pe care-L credeau rege într-un sens cu totul pământesc. Fără credinţă nu puteau înţelege mesianismul lui Iisus. În faţa acestei neînţelegeri Iisus nu are altceva de făcut decât să se retragă discret din mijlocul lor în singurătate. Ucenicii Domnului erau în pericol de a deveni şi ei susţinători ai acestei idei, de aceea Iisus „i-a silit” pe apostoli să se suie în corabie şi să treacă de cealaltă parte a lacului.[1]
Toţi evangheliştii vorbesc despre situaţia dificilă în care se aflau ucenicii şi corabia lor: vântul le era împotrivă, valurile făceau dificilă înaintarea, era întuneric, corabia era undeva în mijlocul lacului, ucenicii se aflau la capătul puterilor, după o noapte întreagă de vâslit fără spor şi în cel mai mare pericol: naufragiul. În această situaţie Iisus se apropie de corabie. Evanghelistul Marcu notează că Iisus i-a văzut de pe ţărm „cum se chinuiau vâslind”.[2] Arătarea lui Iisus i-a înfricoşat pe ucenici. Evangheliştii explică teama lor prin faptul că, în primul moment, ei nu L-au recunoscut, crezând că au de-a face cu o nălucă. Prin cuvintele: „Îndrăzniţi! Eu sunt! Nu vă temeţi!”[3] Domnul îi linişteşte şi li se face cunoscut. În acest moment se evidenţiază Apostolul Petru care I-a zis lui Iisus:
„Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.” (Mt 14, 28).
Cuvântul lui Petru: „dacă eşti Tu” nu exprimă o îndoială, ci o certitudine; expresia însemnând de fapt: „fiindcă eşti Tu”. Este evident că, dacă apostolul Petru ar fi avut vreo îndoială, el nu s-ar fi aruncat în valuri la cuvântul Celui care li se arătase mergând astfel pe mare.[4] El nu a cerut un semn prin care să-L recunoască pe Iisus, ci numai permisiunea de a veni la El pe apă. Iisus i-a zis: „Vino!”. Petru a coborât din corabie şi a pornit să meargă pe valuri. Dar, pentru o clipă, şi-a desprins privirea de la Domnul. A luat seama la vântul puternic şi la valurile înfricoşătoare şi încrederea i s-a clătinat. Atunci a început să se scufunde în apă; a strigat deci către Mântuitorul:
„Doamne, scapă-mă!” (Mt 14, 30).
Domnul întinde mâna lui Petru şi-l smulge din valuri şi-l mustră pentru îndoiala sa, prin cuvintele:
„Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit.” (Mt 14, 31).
Împreună cu Petru, Domnul se suie în corabie. S-a petrecut atunci o a doua minune: vântul s-a potolit dintr-o dată[5]. Evanghelistul Marcu ţine să sublinieze, că:
„S-a făcut linişte mare.” (Mc 4, 39).[6]
După ce a intrat în corabie, ucenicii I s-au închinat, zicând:
„Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.” (Mt 14, 33).
După Evanghelia Sfântului Ioan, s-a petrecut atunci chiar şi o a treia minune: ucenicii vroiau să-L ia în corabie pe Iisus şi îndată corabia a sosit la ţărmul la care mergeau.[7] Această minune are şi o semnificaţie spirituală: Rapiditatea cu care se ajunge la finalitatea lucrului. Când şi cu cine? Cu Iisus şi când Iisus este cu noi. Atunci când Iisus este de faţă, în clipa aceea nu mai este nevoie de osteneală sau de trudă ca să mai ajungem undeva.
O minune s-a petrecut şi în sufletul ucenicilor: ei ajung la cunoaşterea identităţii lui Iisus.[8] Seria de minuni la care au fost martori îi determină pe ucenici să se închine lui Iisus ca lui Dumnezeu, mărturisindu-L ca atare: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”.[9]
Toate aceste minuni sublinează faptul că sub chipul omenesc al lui Iisus se ascunde taina Sa, adevărata Sa identitate. Minunile Sale dau temei, dau fundament credinţei, singura care discerne această taină şi această identitate, dar pentru a crede nu este destul să fi văzut o minune, sau să fi fost beneficiarul ei.
Că este aşa vedem din cuvântul Mântuitorului, adresat oamenilor pe care i-a săturat cu pâine şi pe care i-a lăsat pe „ţărmul celălalt”. Acestora Domnul Hristos le spune:
„Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat.” (In 6, 26).
Expresia „celălalt ţărm” este simbolică în toată literatura creştină. Lumea stă parcă pe malurile opuse ale unui râu mare sau ale unui lac, face semne cu mâna, se cheamă, vede aceeaşi apă, dar de pe două maluri diferite. Sensul duhovnicesc este acesta: „mentalitatea lui Hristos este diferită de mentalitatea lumii”. Pentru a dobândi „mentalitatea lui Hristos” trebuie să părăsim malul nostru, adică egoismul, şi să trecem pe celălalt mal, unde se află dragostea dumnezeiască.[10] Acesta este motivul pentru care Domnul Hristos a trecut în repetate rânduri pe „ţărmul celălalt”.
Atâta timp cât nu renunţăm la mentalitatea noastră, „ne chinuim vâslind”. Suntem asemenea apostolilor care înaintau greu pe o mare învolburată, întâmpinaţi de un vânt puternic. Când se petrec aceste lucruri? Când au loc aceste fenomene? Când e consemnat de Evanghelist Ioan acest cadru, deloc fără semnificaţie? Când Hristos nu era cu ei. Concluzia:
Fără Hristos nu este decât întuneric.
Fără Hristos nu este decât lipsă de progres în a înainta în viaţă.
Fără Hristos călătorim pe o mare învolburată.
Fără Hristos vântul ne stă împotrivă.
Dimpotrivă, când Hristos vine în viaţa noastră, atunci avem LUMINA.
Când Hristos vine în viaţa noastră, atunci ne cunoaştem CALEA.
Când Hristos vine în viaţa noastră, atunci ne trăim cu adevărat VIAŢA.
[1] Mt 14, 22; Mc 6, 45.
[2] Mc 6, 48.
[3] Mt 14, 27.
[4] Prof. Alexandru Moldovan, Explicarea Cuvântului. Duminica a IX- a după Rusalii, în Logos, Luduş, Anul I, Nr. 24 / 2000, p. 2.
[5] Mt 14, 32; Mc 6, 51.
[6] Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea citează această frază din Evanghelie când vorbeşte despre moartea lui Arie: aşa sfârşesc marile persecuţii ale Bisericii. Un lucru asemănător se întâmplă şi în viaţa noastră. Când în viaţa de familie încep certurile, se pare că nu mai există nici o posibilitate de a merge mai departe. Dar, cu răbdarea ambilor soţi, poate să revină seninătatea şi să se reînnoiască înţelegerea reciprocă – cf. Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, p. 183.
[7] In 6, 21.
[8] Prof. Alexandru Moldovan, Explicarea Cuvântului, în Logos, Nr. 24 / 2000, p. 3.
[9] Mt 14, 33.
[10] Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, pp. 50 – 51.
