Evanghelia zilei: Mc 2, 14 – 17
În vremea aceea, trecând, Iisus a văzut pe Levi al lui Alfeu şezând la vamă şi i-a zis: vino după Mine. Iar el, sculându-se, a mers după Dânsul. Şi, când a prânzit în casa lui Levi, au fost la masă mulţi vameşi şi păcătoşi care şedeau împreună cu Iisus şi cu ucenicii Săi; căci erau mulţi şi mergeau după Dânsul. Iar cărturarii şi fariseii, văzându-L că mănâncă cu vameşii şi cu păcătoşii, au zis ucenicilor Săi: de ce mănâncă şi bea cu vameşii şi păcătoşii? Şi, auzind, Iisus le-a zis: nu cei sănătoşi, ci cei bolnavi au trebuinţă de doctor; căci n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă.
Chemarea lui Levi
Evanghelia ce se citeşte în Sâmbăta a treia din Postul Mare ne pune în atenţie chemarea pe care Domnul Hristos o face unui oarecare Levi, care era vameş. Acesta este una şi aceeaşi persoană cu Matei, autorul celei dintâi Evanghelii.
În Evanghelii avem amintite puţine nume ale celor 12 vizavi de chemarea la apostolat. Ştim de pildă că primii ucenici pe care Domnul Hristos i-a chemat la misiune, la apostolat, sunt cele două perechi de fraţi: Andrei şi Petru, Iacov şi Ioan.[1] Avem apoi mărturie de chemarea lui Filip,[2] şi în fine de chemarea la apostolat a lui Levi sau a lui Matei vameşul.[3] Despre ceilalţi apostoli, mai bine zis despre chemarea lor la apostolat nu avem precizări. Oricum acolo unde se dau numele lor, cum este de pildă capitolul al X-lea din Evanghelia după Matei, unde este vorba de trimiterea apostolilor la propovăduire, se dă şi o listă a celor 12, care respectă o anumită ordine. Cu siguranţă chemarea vameşului Matei la apostolat s-a petrecut la puţin timp după chemarea lui Andrei şi-a lui Petru, a lui Ioan şi-a lui Iacov, a lui Filip şi-a lui Bartolomeu.
Chiar dacă am amintit acestea, nu ne interesează timpul chemării fiecărui apostol, ci răspunsul pe care aceştia îl dau chemării Domnului Hristos. De pildă, Andrei şi Petru, Iacov şi Ioan au lăsat toate, au lăsat bărci, şi mreje, şi familii şi l-au urmat pe Hristos. Apoi la fel au făcut şi Filip şi Bartolomeu: au lăsat cele ale lor şi l-au urmat pe Hristos. În cazul vameşului Levi, evangheliştii sinoptici precizează că acesta a dat pentru prieteni şi pentru cunoscuţi o masă de despărţire. Domnul Hristos, ca unul ce l-a chemat pe Levi la apostolat, nu putea să lipsească de la acea masă. Numai că prietenii lui Levi erau vameşi, deci păcătoşi, pentru că această categorie socială era foarte coruptă. Fariseii, ca unii ce conduceau destinele poporului Israel, care se implicau atât în politică, cât şi în religie, îi catalogau astfel: „Vameşi păcătoşi”. Cei doi termeni erau asimilaţi. Eventual erau legaţi printr-o conjuncţie: vameşii şi păcătoşii. Atunci când au văzut banchetul la care se ospăta Domnul Hristos împreună cu vameşii şi cu cei 12 apostoli, le-au spus acestora din urma:
„De ce mănâncă şi bea Învăţătorul vostru cu vameşii şi păcătoşii?” (Mt 9, 11; Mc 2, 16; Lc 5, 30).
De fapt întrebarea fariseilor era adresată indirect Domnului Hristos şi de aceea Domnul le şi răspunde:
„Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă.” (Mt 9, 12 – 13; Mc 2, 17; Lc 5, 31 – 32).
Aşadar toţi apostolii când au fost chemaţi de Domnul Hristos la apostolat au răspuns afirmativ, însă fiecare s-a manifestat în felul său. Este vorba aici şi de modul personal al fiecăruia de a intra în relaţie cu oamenii şi cu Dumnezeu. Petru şi Andrei, Iacov şi Ioan, pentru că erau pescari, au socotit de cuviinţă să-l urmeze imediat pe Domnul Hristos. Vameşul Levi, în schimb, pentru că a lucrat cu oameni, pentru că aduna bani de la ei, a socotit de cuviinţă să le ofere acestora o masă de despărţire. Nu ştim ce s-a petrecut în sufletul vameşului Levi. Poate a fost o convertire similară vameşului Zaheu care, atunci când l-a ospătat pe Domnul Hristos a rostit:
„Iată Doamne, jumătatea din averea mea o dau săracilor şi dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva întorc împătrit.” (Lc 19, 8).
Despre Levi nu ni se spune aşa ceva, dar presupunem că a făcut la fel. Mai mult, el a lăsat toate şi credem că avea ce să lase, pentru că nu era cu putinţă să-ţi imaginezi un vameş sărac, cum nu este cu putinţă nici astăzi.
Dacă ar fi să facem o aplicare a acestui text, putem spune că Domnul Hristos ne cheamă şi pe noi. Şi nouă ne adresează o chemare. Important este dacă-i răspundem şi apoi ce-i răspundem.
Şi pentru că este o perioadă în care Biserica a hotărât zile de Post pentru întâmpinarea după cuviinţă a Patimilor mântuitoare a Domnului Hristos şi a slăvitei Sale Învieri, suntem chemaţi prin glasul Bisericii la nevoinţă. Chemarea ce ni se adresează nu este una radicală. Nu suntem îndemnaţi să lăsăm toate ale noastre, ci o parte din ele. Şi această parte este cea care ne strică. Suntem chemaţi să rupem de la noi patimile şi păcatele şi toate cele care ne conduc la acestea. Suntem apoi chemaţi să facem ceea ce apostolii au făcut după ce a luat fiinţă prima biserică la Ierusalim. Suntem îndemnaţi să ne rugăm şi să postim integral. Adică să ne rugăm cu toată fiinţa noastră, nu numai cu buzele, ci şi cu inima şi să postim nu numai prin abţinerea de la anumite mâncăruri, ci să postim cu toate simţurile noastre: prin văz, prin auz, prin pipăit. De fapt aşa ne rugăm în acestă perioadă de post, mai bine zis aşa se roagă preotul la Liturghia darurilor mai înainte sfinţite, liturghie ce se săvârşeşte numai în Postul Mare, la vremea vecerniei. Şi spune atunci preotul pentru cei credincioşi acestă rugăciune:
„Dumnezeule cel mare şi lăudat, Care, prin moartea de viaţă făcătoare a Hristosului Tău, din stricăciune în nestricăciune ne-ai mutat, liberează toate simţurile noastre din amorţirea patimilor, punându-le lor povăţuitor bun cugetul cel dinlăuntru; şi ochiul să fie ferit de toată vederea cea vicleană, auzul nestrăbătut de cuvinte deşarte, iar limba curată de vorbe necuviincioase. Curăţeşte buzele noastre, cu care Te lăudăm pe Tine, Doamne; fă ca mâinile noastre să fie ferite de faptele rele şi să lucreze numai cele bineplăcute Ţie, toate mădularele şi gândurile noastre întărindu-le cu harul Tău. Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”.[4]
Aşadar suntem chemaţi să ne rugăm şi să postim după rânduială şi, dacă nu am făcut până acum lucrul acesta, să luăm aminte că Domnul Hristos ne vorbeşte prin glasul Bisericii şi al preoţilor Săi.
De regulă socotim că am realizat lucruri măreţe dacă ne-am abţinut de la anumite mâncăruri în post, de la mâncărurile de la care eram datori să ne abţinem. Dar acest post trupesc, dacă nu este unit cu postul duhovnicesc, nu are valoare. Şi mai mult decât atât dacă ne lăudăm cu postul trupesc nu am făcut nimic. Părintele Teoclit Dionisiatul, în lucrarea Dialoguri la Athos, spune că:
„Creştinsmul în întregime e un mister. Crezi că eşti virtuos? Eşti de fapt un vicios. Plângi ca păcătos? Eşti aproape de Dumnezeu. Aduni lucruri bune? Risipeşti. Risipeşti pentru bine? Te îmbogăţeşti. Crezi că eşti un nimic? Eşti mare. Crezi că eşti cineva? Eşti un nimeni. Taci? Eşti serios. Vorbeşti mult? Eşti un chimval. Crezi că eşti întuneric? Atunci te găseşti într-o lumină strălucitoare. De ce toate acestea? Pentru că în sfera moralei nu eşti ceea ce crezi tu că eşti. Pentru că faptul de a părea numai că eşti, nu te lasă să devii ceea ce pari a fi.”.[5]
[1] Mt 4, 18 – 22; Mc 1, 16 – 20; Lc 5, 1 – 11.
[2] In 1, 43.
[3] Mt 9, 9 – 13; Mc 2, 13 – 17; Lc 5, 27 – 32.
[4] Liturghier, Rugăciunea întâi pentru credincioşi din Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 281.
[5] Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, 1. Monahismul aghioritic, trad. de Pr. Prof. Ioan Ică, Ed. Deisis, Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul Alba Iulia, 1994, p. 32.
