Evanghelia zilei: In 10, 27 – 38
Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine; iar Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veci şi din mâna Mea nu le va răpi nimeni. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu poate să le smulgă din mâna Tatălui Meu. Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem. Atunci iudeii au luat iarăşi pietre ca să arunce asupra Lui. Iisus le-a răspuns: multe lucruri bune v-am arătat vouă de la Tatăl Meu; pentru care din aceste lucruri aruncaţi cu pietre asupra Mea? Iudeii i-au răspuns, zicând: pentru lucru bun, noi nu aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru blasfemie, pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine însuţi Dumnezeu. Iisus le-a răspuns: oare nu este scris în legea voastră: Eu am zis: dumnezei sunteţi? Dacă i-a numit dumnezei pe aceia, către care a fost zis cuvântul lui Dumnezeu – şi Scriptura nu poate să se desfiinţeze – despre Mine, pe care Tatăl M-a sfinţit şi M-a trimis în lume, voi ziceţi că grăiesc blasfemie, fiindcă am spus că sunt Fiul lui Dumnezeu? Dacă nu fac lucrurile Tatălui Meu, să nu credeţi în Mine; iar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste lucruri, ca să înţelegeţi şi să credeţi, că Tatăl este în Mine şi Eu în El.
„Eu şi Tatăl una suntem”
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este Persoană dumnezeiască care, pe lângă firea dumnezeiască, a luat fire omenească, prin Întrupare. În Noul Testament Iisus Hristos este mărturisit ca „Dumnezeu întrupat”;[1] „deofiinţă cu Tatăl”,[2] „în El locuind trupeşte toată plinătatea dumnezeirii”.[3]
Pe lângă Scriptură, mărturii despre dumnezeirea Fiului ne dau toţi Sfinţii Părinţi care au apărat adevărurile de credinţă împotriva ereziilor. Pentru a spune cine este Iisus Hristos este de ajuns să cităm mărturisirile de credinţă ale Sinoadelor Ecumenice care s-au ocupat de Persoana Mântuitorului Hristos. Astfel, la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325) se mărturiseşte că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut din veci şi deofiinţă cu Tatăl.
La Sinodul III Ecumenic (Efes, 431) se mărturiseşte că în Iisus sunt două firi (una dumnezeiască şi alta omenească), dar o singură Persoană, cea dumnezeiască. Legătura dintre cele două firi se numeşte unire ipostatică, iar pentru că Iisus este Persoană dumnezeiască, Fecioara Maria, Maica Sa, se numeşte pe drept cuvânt Născătoare de Dumnezeu.
La Sinodul IV Ecumenic (Calcedon, 451) Iisus Hristos este numit Dumnezeu adevărat şi Om adevărat care posedă întreaga fire umană. Cele două firi din Persoana Mântuitorului sunt neamestecate, neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite.
La Sinodul VI Ecumenic (Constantinopol, 680 – 681) se spune că în Iisus Hristos sunt două voinţe şi două lucrări care sunt corespunzătoare celor două firi. Aceste voinţe nu sunt opuse, voinţa omenească urmând întru totul voinţei şi lucrării dumnezeieşti.[4]
Creştinismul este religia mântuirii şi de aceea în centrul dogmaticii stă învăţătura despre mântuirea în Hristos numită soteriologie precedată de hristologie, adică de învăţătura despre Persoana Mântuitorului Hristos, Cel ce săvârşeşte mântuirea. Astfel, dogmele sau învăţăturile de credinţă nu sunt altceva decât dezvoltarea Simbolului Credinţei. Ele reprezintă sinteze ale credinţei.[5]
Credinţa creştină se bazează incontestabil pe două categorii de dogme fundamentale: dogma Sfintei Treimi celei deofiinţă şi nedespărţite şi dogma celor două firi şi două voinţe, dumnezeiască şi omenească, în Iisus Hristos, adică Persoana unică a Cuvântului întrupat.[6]
În ordinea manifestării în lume a Sfintei Treimii, orice energie provine de la Tatăl, comunicându-se prin Fiul în Duhul Sfânt. Se va spune, astfel, că Tatăl creează totul prin Fiul în Duhul Sfânt. Tatăl lucrează, dar prin Fiul în Sfântul Duh – Fiul lucrează, de asemenea, dar ca putere a Tatălui, întrucât este din El şi în El.[7]
A iubi înseamnă a trăi pentru şi în persoana iubită, a cărei viaţă devine viaţa ta. Iubirea duce la unitatea fiinţei. Aşa e înăuntrul Treimii: „Tatăl Îl iubeşte pe Fiul”.[8] El trăieşte în Fiul şi în Duhul Sfânt. Fiul „rămâne în iubirea Tatălui”.[9] Iar pe Duhul Sfânt Îl cunoaştem ca iubire atotdesăvârşită. Duhul Sfânt purcede veşnic din Tatăl, viază în El şi sălăşluieşte în Fiul. Această iubire face din suma totală a Fiinţei Divine un singur Act veşnic.[10] După modelul acestei unităţi, umanitatea trebuie să devină şi ea un singur om:
„Dar nu numai pentru aceştia Mă rog (pentru apostoli – n.n.), ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una; aşa cum Tu, Părinte, eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot astfel şi ei să fie una întru Noi. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem.” (In 17, 20 – 22).
Astfel, datoria noastră este de a le aduce pe cele despărţite la unire, de a înlătura pe cât posibil răul care desparte şi de a căuta punţi de legătură şi de unire între suflete.
[1] 1 Tim 3, 16.
[2] In 10, 30.
[3] Col 2, 9.
[4] Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatică ortodoxă, pp. 213 – 215.
[5] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, p. 148.
[6] Arhim. Sofronie, Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice , p. 160
[7] Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, p. 110.
[8] In 3, 35.
[9] In 15, 10.
[10] Arhim. Sofronie, op. cit., p. 31.
