Evanghelia zilei: Mt 24, 1 – 13
În vremea aceea s-au apropiat de Iisus ucenicii Săi, ca să-I arate clădirile templului. Dar Iisus le-a zis: vedeţi voi toate acestea? Adevărat vă spun vouă că nu va rămâne aici piatră peste piatră, care să nu se risipească. Apoi, când şedea pe Muntele Măslinilor, s-au apropiat de Dânsul ucenicii Săi, la o parte şi I-au zis: spune nouă când au să fie acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului acestei lumi? Răspunzând, Iisus le-a zis: vedeţi ca să nu vă înşele cineva, fiindcă mulţi vor veni în numele Meu, zicând: eu sunt Hristos şi pe mulţi vor înşela. De asemenea, veţi auzi de războaie şi veşti de războaie. Luaţi seama să nu vă spăimântaţi, căci trebuie să fie toate acestea, dar încă nu va fi atunci sfârşitul. Se va scula un neam contra altui neam, şi o împărăţie contra altei împărăţii, şi va fi foamete, şi ciumă şi cutremure pe alocurea. Dar toate acestea vor fi numai începutul durerilor. Atunci vă vor da la chinuri, şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile din pricina numelui Meu. Atunci mulţi vor fi slabi de înger, şi se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor înşela pe mulţi. Iar, din înmulţirea fărădelegii, dragostea multora se va răci; dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.
Piatra (temelia) credinţei
Citim în Evanghelia după Matei, în capitolul al VII-lea, că Domnul Hristos şi-a încheiat predica de pe munte cu un exemplu din viaţa de toate zilele – zidirea unei case. Spunea Domnul Hristos că:
„Oricine aude cuvintele Mele şi le îndeplineşte se va asemăna bărbatului înţelept care şi-a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Şi iarăşi, oicine aude cuvintele Mele şi nu le îndeplineşte, se va asemăna bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. A căzut ploaia, şi au venit râurile mari, şi au suflat vânturile, şi au izbit casa aceea şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare.” (Mt 7, 24 – 27).
În limbaj biblic stânca (piatra) este asimilată adevărului. Biserica lui Hristos este zidită pe stânca adevărului, pe piatra mărturisirii lui Petru, pe adevărul mărturisit de acesta. Atunci când Domnul Hristos şi-a întrebat ucenicii: „Cine ziceţi voi că sunt?”,[1] Simon Petru, a răspuns:
„Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.” (Mt 16, 16; Mc 8, 29; Lc 9, 20; In 6, 69).
Auzind acestea Iisus i-a zis:
„Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri.” (Mt 16, 17 – 19).
Aşadar Biserica creştină a fost întemeiată pe piatra mărturisirii lui Petru. Nu Apostolul Petru a întemeiat Biserica, ci adevărul mărturisit de el a stat la baza Bisericii. Cel care a întemeiat Biserica creştină a fost Hristos însuşi, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.
Dar nu numai pe mărturia lui Petru s-a întemeiat Biserica, ci pe mărturia tuturor creştinilor care cred în Domnul Hristos şi-L mărturisesc a fi Domn şi Mântuitor. În limba greacă termenul biserică se traduce prin: adunarea la un loc a celor ce cred în Hristos.[2] Aşadar Biserica nu înseamnă o zidire din pietre moarte, o construcţie materială, ci Biserica este cuprinderea la un loc a tuturor celor ce aparţin lui Hristos.
Apostolul Pavel în epistola către Efeseni spune că noi creştinii suntem zidiţi în Hristos Iisus pentru a deveni lăcaş lui Dumnezeu.[3] Hristos este piatra cea din capul unghiului, iar noi suntem pietre vii, zidite în acest edificiu spiritual, care este Biserica.
Sfântul Chiril al Alexandriei spunea:
„Hristos zideşte Biserica din pietre inteligibile.”.[4]
Numai această Biserică nu se surpă niciodată şi numai pe această Biserică „porţile iadului nu o vor birui”.[5]
Biserica lui Hristos nu este pusă în valoare de picturile care o împodobesc, de candelabrele impunătoare sau de scaunele sculptate cu măiestrie, ci Biserica este pusă în valoare de credincioşii care o alcătuiesc, de credincioşii care îi dau viaţă. Dacă aceşti credincioşi nu mai pot susţine Biserica, zidurile ei se surpă, cum s-a întâmplat nu de puţine ori în istorie, cum s-a întâmplat şi cu templul din Ierusalim.
„Vor veni zile când nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească”[6] – aşa a profeţit Domnul Hristos în legătură cu templul din Ierusalim şi aşa s-a întâmplat. În anul 70 romanii, după ce au cucerit Ierusalimul, au dat foc templului fără să ţină seama că este un locaş sfânt, că este închinat lui Dumnezeu. Nu au ţinut seama nici de frumuseţea lui, de faptul că era împodobit cu marmură albă şi cu aur.
Templul din Ierusalim s-a risipit, pentru că s-au risipit credincioşii din Ierusalim. A avut un sfârşit, pentru că şi credinţa oamenilor de atunci s-a sfârşit.
Pe noi nu trebuie să ne preocupe sfârşitul lumii şi semnele venirii lui. Trebuie să ne preocupe mai mult decât orice credinţa noastră. Atâta timp cât avem credinţă, lumea nu piere; dacă însă ne lipseşte credinţa, lumea întreagă nu mai valorează nimic pentru noi, lumea este moartă.
Pentru omul necredincios viaţa nu mai înseamnă creaţie. Un necredincios nu mai este creator şi susţinător de creaţie, ci distrugător. Aşadar sfârşitul lumii înseamnă sfârşitul credinţei omului.
Dacă o casă „se prăbuşeşte” atunci când cei ce o locuiesc nu mai gândesc la fel, o biserică se prăbuşeşte atunci când rămâne goală, când nu mai este plină de credincioşi, când se transformă din loc de rugăciune în muzeu.
Să luăm aminte! Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti, dar locuieşte în mijlocul a doi sau trei credincioşi, în „casa” celor adunaţi în numele Lui.
[1] Mt 16, 15; Mc 8, 29; Lc 9, 20.
[2] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Biserica în sensul de locaş şi de largă comuniune în Hristos, în Ortodoxia, 3 / 1982, pp. 336 – 337.
[3] Efes 2, 21 – 22.
[4] Sfântul Chiril al Alexandriei, Glaphyra, (PG 69, 141 AB) – cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 215.
[5] Mt 16, 18.
[6] Mt 24, 2; Lc 19, 44.
