Evanghelia zilei: Mt 25, 1 – 13
Zis-a Domnul pilda aceasta: împărăţia cerurilor va fi asemănată cu zece fecioare care, luându-şi candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci însă dintre ele erau înţelepte, iar cinci erau nebune. Cele nebune, luându-şi candelele lor, n-au luat cu ele şi untdelemn; iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor. Dar, întârziind Mirele, au aţipit toate şi au adormit. Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: iată, Mirele vine! Ieşiţi în întâmpinarea Lui! Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi şi-au împodobit candelele lor. Iar cele nebune au zis celor înţelepte: daţi-ne din untdelemnul vostru, căci se sting candelele noastre. Dar cele înţelepte au răspuns, zicând: pentru ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă, mai bine duceţi-vă la cei ce vând şi vă cumpăraţi. Plecând însă ele să cumpere, a venit Mirele şi cele care erau gata au intrat cu El la nuntă şi uşa s-a închis. Iar mai pe urmă au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă. Dar El, răspunzând, a zis: adevărat vă spun vouă, nu vă cunosc pe voi. Drept aceea privegheaţi căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul Omului.
„Privegheaţi, că nu ştiţi ziua când vine Fiul Omului”
Pilda cu cele zece fecioare se adresează în mod expres călugărilor. O cântare din slujba Miezonopticii are ca temă tocmai această pericopă biblică ori slujba Miezonopticii se săvârşeşte de regulă în mănăstiri. Şi se spune aici:
„Iată, Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; dar nevrednică este iarăşi pe care o va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să te încui. Ci te deşteaptă, strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti, Dumnezeule; pentru Născătoarea de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi.”.[1]
Pilda aceasta este cuprinsă şi în rânduiala Sfântului Maslu, Sfântă Taină ce se săvârşeşte în toate bisericile de parohie şi oriunde sunt bolnavi pentru a arăta că toţi creştinii, deci nu numai călugării, sunt datori să privegheze. A priveghea aici nu înseamnă a nu dormi, ci a fi gata oricând te-ar trezi cineva să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu, să-L întâmpini pe Domnul Hristos care vine, dar nu se ştie când vine.
În general în asceza creştină se insistă pentru priveghere şi în înţeles de nesomn. Însă totul trebuie să se facă cu discernământ. Să ne gândim că noi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne dă somn: dimineaţa Îi mulţumim că ne dă somn, seara Îl rugăm să ne dea somn liniştit, somn în pace; deci somnul este o binefacere pentru om. Ne rugăm pentru somn, să ferească Dumnezeu să n-ajungem în situaţia să nu putem dormi, pentru că aceasta este un chin.[2]
Părintele Arsenie Boca avea un îndreptar de viaţă structurat pe cinci puncte: oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină.
Despre somn zicea că trebuie să dormi cel puţin şase ore continuu într-o zi. Dacă nu dormi şase ore continuu, nu este suficient.
Totul trebuie organizat astfel să ai somn, pentru că somnul este o binefacere de la Dumnezeu. Cel care nu doarme noaptea, doarme ziua. De ce? Pentru că dacă cineva îşi face noaptea albă, atunci are ziua neagră şi, oricât ar vrea el să fie treaz ziua, doarme în picioare.
Somnul are valoarea lui. Împărăţia lui Dumnezeu nu li se dă celor care nu dorm, deşi se zice „privegheaţi şi vă rugaţi”. De ce? Pentru că „privegheaţi” nu înseamnă „alungaţi-vă somnul”, ci înseamnă „fiţi treji”, adică fiţi cu luare-aminte faţă de cele ce se întâmplă cu voi şi în jurul vostru, să fiţi ca şi când sunteţi treji, nu ca şi când aţi dormi printre ele. Aceasta înseamnă „privegheaţi”, nu înseamnă să dormi tot mai puţin.[3]
Ni se spune în pildă că zece fecioare erau în aşteptarea mirelui.[4] Cinci însă erau înţelepte, iar cinci nebune. De ce? Pentru că nu aveau untdelemn în candelele lor. Se face referire aici la cămara sufletului nostru. Fecioarele înţelepte, când au fost trezite din somn, nu au făcut altceva decât să-şi împodobească candelele lor, adică sufletele lor cu untdelemnul virtuţilor pe care îl aveau deja, pe când cele nebune, constatând că nu au virtuţi, au cerut împrumut de la cele înţelepte.
Virtuţile sunt de două feluri: sunt virtuţi trupeşti şi virtuţi sufleteşti. Ce trebuie subliniat este că virtuţile trupeşti sunt numai unelte ale virtuţilor, mijloace prin care credinciosul ajunge la practicarea virtuţilor sufleteşti, al căror scop este nepătimirea, adică desăvârşirea noastră. Astfel, prin înfrânare, post şi priveghere (care toate sunt virtuţi trupeşti, fiindcă ţin de nevoinţa trupului) ajungem la smerenie, blândeţe, îndelungă-răbdare (care sunt virtuţi sufleteşti) şi în final la nepătimire, adică la desăvârşirea noastră.[5]
Avem în Pateric o istorie foarte importantă în legătură cu nepătimirea:
„O fecioară, o călugăriţă care a învăţat Noul şi Vechiul Testament pe de rost şi care postea şase zile şi a şaptea mânca, s-a dus la un părinte duhovnicesc şi l-a întrebat ce mai trebuie să facă. Părintele a întrebat-o: «Ţi s-a făcut ocara ca cinstea, lipsa ca îndestularea, paguba ca şi câştigul, străinii ca rudele după trup?» Şi ea a spus: «Nu». Şi atunci părintele a zis: «Du-te şi pune început bun că cu ceea ce gândeşti tu că ai realizat încă n-ai realizat nimic.».”[6]
Aşadar să căutăm să ajungem prin virtuţile trupeşti la virtuţile sufleteşti. Dar virtuţile nu se împrumută, ci se câştigă. „Mergeţi şi vă cumpăraţi”, adică mergeţi şi vă agonisiţi virtuţi. Cum anume? „Mergeţi şi vă cumpăraţi de la cei ce vând”[7] – le spun fecioarele înţelepte celor nebune.
Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilii la Matei, atunci când vorbeşte despre pilda celor zece fecioare, îi identifică pe cei ce vând cu săracii pământului. Cum pot însă săracii să vândă ceva? Pare un lucru de neînţeles. Cu toate acestea, dacă nu ne cumpărăm mântuirea de la săraci, nu intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.[8]
[1] Tropar, gls. 8, în Ceaslov, p. 26.
[2] Arhim. Teofil Părăian, Gânduri senine, pp. 422 – 423.
[3] Ibidem, p. 132.
[4] Mt 25, 1 – 13.
[5] Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt folositor de suflet, în Filocalia 4, pp. 204 – 205.
[6] Arhimandrit Teofil Părăian, Să luăm aminte, pp. 127 – 128.
[7] Mt 25, 9.
[8] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 888.
