Evanghelia zilei: Lc 6, 1 – 10
În vremea aceea trecea Iisus sâmbăta prin semănături cu grâu, iar ucenicii Lui smulgeau spice, le frecau cu mâinile şi mâncau. Dar unii dintre farisei le-au zis: de ce faceţi ce nu se cade să facă nimeni sâmbăta? Şi Iisus, răspunzând, a zis către dânşii: oare n-aţi citit ce a făcut David când a flămânzit el şi cei care erau cu dânsul? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu şi a luat pâinile punerii înainte şi a mâncat, şi a dat şi celor care erau cu el din pâinile pe care nu se cuvenea să le mănânce decât numai preoţii? Apoi le-a zis: Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei. Într-o altă sâmbătă a intrat El în sinagogă şi învăţa. Şi iată acolo era un om a cărui mână dreaptă era uscată; iar cărturarii şi fariseii îl pândeau să vadă de-l va vindeca sâmbăta, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Dar El ştia gândurile lor şi a zis omului care avea mâna uscată: scoală-te şi stai aici la mijloc. Iar el s-a sculat şi a stat. Atunci Iisus a zis către dânşii: vă întreb pe voi, ce se cade a face sâmbăta: a face bine sau a face rău? A scăpa un suflet sau a-l pierde? Şi, privind spre toţi aceştia, a zis omului: întinde-ţi mâna ta; iar el a făcut aşa şi mâna lui s-a făcut, la loc, sănătoasă ca şi cealaltă.
Buna făptuire
Interpretările rabinilor la porunca a patra din Decalog au deformat cu totul sensul odihnei de sabat. Interdicţia de a lucra în ziua a şaptea a fost dezvoltată pe larg într-un tratat al Mişnei (comentarii ale rabinilor la Legea lui Moise). Este vorba de tratatul „Şabbat” sau „Despre sâmbătă”, tratat ce prezintă 39 de activităţi interzise în zi de sâmbătă. De exemplu: era interzisă în zi de sabat scrierea a două litere. Nu păcătuieşti dacă scrii o singură literă, dar păcătuieşti scriind două, căci două litere formează deja un cuvânt.
Cunoscând rigorismul cu care rabinii interpretau Legea, înţelegem de ce cărturarii şi fariseii Îl pândeau pe Domnul Hristos să vadă dacă va face ceva sâmbăta, dacă va vindeca sau dacă va face orice altă activitate sâmbăta. De ce? Pentru ca să-I găsească vină. Îl considerau incomod şi căutau un prilej ca să scape de El.
Dar Domnul Hristos parcă înadins vindeca sâmbăta. Odată la acuzarea mai-marelui sinagogii cum că sunt de ajuns cele şase zile lucrătoare pentru săvârşirea de vindecări, Domnul Hristos a răspuns cu un argument de bun simţ:
„Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape?” (Lc 13, 15).
Cu alte prilejuri, Domnul Hristos oferă şi alte argumente. În cazul smulgerii spicelor de grâu în zi de sâmbătă, Mântuitorul arată că însăşi tradiţia iudaică mărturiseşte că există şi încălcări justificate ale Legii, cum a fost de pildă regele David care a mâncat pâinile punerii înainte care se cuveneau numai preoţilor.[1] Apoi, încălcare a zilei de odihnă ar fi însăşi slujirea preoţilor la templu în zi de sabat.[2] Dar înaintea lui Dumnezeu nu există încălcări justificate ale sabatului şi încălcări nejustificate. Aşadar, dacă un evreu săvârşeşte sau a săvârşit în zi de sabat o lucrare asemănătoare cu slujirea preoţească, acela nu a încălcat sau nu încalcă sabatul. Acelaşi lucru îl putem spune cu privire la creştini, care în zi de duminică săvârşesc o lucrare asemănătoare slujirii preoţeşti. Şi care ar fi această lucrare? O spune Domnul Hristos în chiar textul pericopei biblice în discuţie, anume că iubirea şi bunul simţ îţi arată că sâmbăta (respectiv duminica pentru creştini) se cuvine a face bine, iar nu rău, a mântui un suflet, iar nu a-l pierde.[3] Am rezuma toate aceste sentinţe în două cuvinte: „bună făptuire”. Prin urmare, în ziua Domnului nu este oprită buna făptuire, ci reaua făptuire. Acesta este şi cuvântul Domnului Hristos:
„Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă.” (Mc 2, 27).
Aşadar sabatul nu este un blestem, ci o binecuvântare; cu alte cuvinte ziua Domnului[4] nu este o piedică în calea unirii noastre cu Dumnezeu, iar pentru această unire noi suntem consideraţi împreună lucrători. Lucrăm împreună cu Dumnezeu la mântuirea noastră. În ce sens? În sensul în care răspundem la lucrarea harului dumnezeiesc prin credinţa şi buna noastră făptuire.
Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ce cred. După învierea Sa din morţi, Mântuitorul Hristos a adăugat la cele 9 fericiri încă una, zicând lui Toma, dar cu destinaţie sobornicească, universală:
„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (In 20, 29).
Un astfel de om – care n-a văzut şi a crezut – nu este judecat pentru că este îndreptat. El săvârşeşte faptele credinţei pentru că este deja în Împărăţia lui Dumnezeu. Despre aceasta citim în Evanghelia după Ioan:
„Cel ce crede nu este judecat, iar cel ce nu crede a fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar judecata este aceasta, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul. Căci faptele lor sunt rele. Că oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel ce lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite.” (In 3, 18 – 21).
Avem aici o explicare a motivelor pentru care faptele bune sunt luminoase, iar cele rele întunecă pe om. Cele bune aduc pe om în Lumina lui Hristos, iar cele rele îl ţin în întuneric. Căci faptele bune îl fac pe om comunicativ, deschis, transparent. El se deschide cu căldură celorlalţi. Are în sine căldura iubirii nesfârşite a lui Hristos, căci comunică şi cu El. Trupul nu-l mai închide pe om, ci-i face sufletul văzut, comunicativ, la fel cum va fi la Înviere când trupul va fi spiritualizat, va fi pătruns şi copleşit de spirit.[5]
[1] 1 Reg 21, 3 – 6; Mt 12, 3 – 4; Mc 2, 25 – 26; Lc 6, 3 – 4.
[2] Lev 12, 3; Mt 12, 5; In 7, 22.
[3] Mc 3, 4; Lc 6, 9.
[4] Indiferent că numim aici sâmbăta pentru evrei, sau duminica pentru creştini.
[5] „Vom fi foarte spiritualizaţi, fără ca trupul nostru să înceteze să existe, dar acesta (trupul – n. n.) va fi aşa de străluminat încât sufletul nostru va putea fi văzut direct. Spune undeva Sfântul Grigorie Palama: «Aşa cum aici se vede sufletul prin trup, tot aşa acolo, în viaţa viitoare, se va vedea trupul prin suflet.».” – cf. 7 Dimineţi cu Părintele Stăniloae, conv. de Sorin Dumitrescu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1992, p. 14. A se vedea şi Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, pp. 202 – 203, 351.
