Evanghelia zilei: Lc 8, 16 – 21
Zis-a Domnul: nimeni, după ce a aprins o lumină, nu o acoperă cu un vas, nici nu o pune sub pat, ci o pune în sfeşnic, pentru ca cei care intră să vadă lumina. Căci nu este nimic tăinuit care să nu se arate, şi nimic ascuns care să nu se cunoască şi să nu vină la lumină. Luaţi seama deci la felul cum auziţi: căci celui care are i se va da; iar de la cel care nu are, şi ce gândeşte că are, se va lua de la el. Atunci au venit la Dânsul mama Lui şi fraţii Lui, dar nu puteau să se întâlnească cu El din pricina mulţimii poporului; şi I-au spus Lui, zicând: mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi voiesc să Te vadă. Iar El, răspunzând, a zis către ei: mama Mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc pe el.
Darurile Duhului Sfânt
În continuarea pildei semănătorului, Domnul Hristos a rostit aceste cuvinte:
„Nimeni, aprinzând făclia, n-o ascunde sub un vas, sau n-o pune sub pat, ci o aşază în sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina. Căci nu este nimic ascuns care să nu se dea pe faţă şi nimic tainic care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare.” (Mc 4, 21 – 22; Lc 8, 16 – 17).
Se face aici referire la sămânţa cea bună, care în variantă mateiană aduce rod una treizeci, alta şaizeci, alta o sută.[1] Într-o meditaţie anterioară legam această pildă de pilda talanţilor, spunând că fiecare dintre noi primim cel puţin un talant. Apoi, în funcţie de împrejurări unii se învrednicesc să primească şi alţi talanţi. Am numit talanţii darurile Duhului Sfânt pe care credincioşii le primesc în Sfintele Taine.
Dacă la Botez credinciosul primeşte un talant, la Căsătorie primeşte doi talanţi, iar la Hirotonie cinci talanţi, pe măsură ce sporeşte în viaţa duhovnicească şi se împărtăşeşte cu Hristos prin taina Sfintei Euharistii, primeşte cei mai mulţi talanţi, cele mai multe daruri.
Profetul Isaia, după ce spune că Mântuitorul se va naşte dintr-o Fecioară,[2] deci mai presus de fire, arată că asupra Lui se vor odihni şapte duhuri. Am putea spune că Domnul Hristos ca om a primit de la Dumnezeu cei mai mulţi talanţi:
„Duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul cunoştinţei, duhul ştiinţei, duhul sfatului, duhul tăriei, duhul temerii de Dumnezeu.” (Is 11, 2).
Sfântul Maxim Mărturisitorul în „Răspunsuri către Talasie” arată care este lucrarea celor şapte duhuri care s-au odihnit peste Hristos:
„Duhul temerii de Dumnezeu se arată în înfrânarea cu fapta de la păcate; duhul tăriei, în pornirea plină de râvnă spre lucrarea şi împlinirea poruncilor; duhul sfatului, în deprinderea discernământului care ne ajută să deosebim cele bune de cele rele; duhul ştiinţei ne face să ştim fără greşeală care este lucrarea virtuţii, după care lucrând nu putem cădea nicidecum din dreapta judecată a raţiunii; duhul cunoştinţei ne dă putinţa să cuprindem cu mintea raţiunile din porunci şi să înţelegem rostul fiecărei porunci; duhul înţelegerii este consimţământul sufletului nostru cu raţiunile poruncilor; duhul înţelepciunii ne face să ne înălţăm la cauza raţiunilor duhovniceşti din porunci şi la unirea cu ea.”.[3]
Prin urmare atunci când preotul sau credinciosul se împărtăşeşte cu Hristos, cel care are plinătatea darurilor Duhului primeşte cele mai multe daruri. În rugăciunile de după Sfânta Împărtăşanie credinciosul se roagă în felul următor:
„Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, că nu m-ai lepădat pe mine păcătosul, ci, părtaş a fi Sfintelor Tale taine, m-ai învrednicit… Ci, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Care pentru noi ai murit şi ai înviat şi ai dăruit nouă aceste înfricoşătoare şi de viaţă făcătoare Taine, spre binefacerea şi sfinţirea sufletelor şi a trupurilor noastre, dă să-mi fie şi mie acestea spre tămăduirea sufletului şi a trupului, spre izgonirea a tot potrivnicului, spre luminarea ochilor inimii mele, spre împăcarea sufleteştilor mele puteri, spre credinţă neînfruntată, spre dragoste nefăţarnică, spre desăvârşirea înţelepciunii, spre paza poruncilor Tale, spre adăugirea dumnezeiescului Tău har şi spre dobândirea împărăţiei Tale. Ca, în sfinţenia Ta, cu acestea fiind păzit, să pomenesc harul Tău pururi şi să nu mai viez mie, ci Ţie, Stăpânului şi Binefăcătorului nostru.”.[4]
După ce ne-am împărtăşit cu Hristos suntem datori să-L şi mărturisim lumii. Îndemnul de la Sfânta Liturghie: „cu pace să ieşim” ne obligă să ieşim în lume „în numele Domnului”. De ce? Pentru că odată ce suntem luminaţi, odată ce L-am primit prin Euharistie pe Hristos care este „Lumina lumii”,[5] suntem datori să ducem şi noi această lumină acolo unde lipseşte.
Dacă ne împărtăşim cu „focul”, după cuvântul Sfântului Simeon Noul Teolog, care spune în rugăciunea a şaptea de dinainte de împărtăşanie:
„Bucurându-mă şi cutremurându-mă, cu focul mă împărtăşesc, iarbă uscată fiind eu, şi – străină minune! – mă răcoresc nears, ca rugul de demult care, aprins fiind, nu se mistuia.”[6],
nu putem să-l „ascundem”, să nu-l mărturisim pe Hristos, căci nimeni nu aprinde făclia ca s-o pună sub pat, ci o aşază în sfeşnic, pentru ca să lumineze tuturor.[7]
[1] Mt 13, 8; Mc 4, 20.
[2] Is 7, 14.
[3] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 54, în Filocalia 3, pp. 251 – 252.
[4] Rugăciunile de mulţumire după dumnezeiasca împărtăşire, în Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, pp. 337 – 338.
[5] In 8, 12.
[6] Rânduiala sfintei împărtăşiri, Rugăciunea a şaptea a Sfântului Simeon Noul Teolog, în Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, pp. 331.
[7] Mc 4, 21; Lc 8, 16.
