Evanghelia zilei: Lc 9, 37 – 43
În ziua aceea, pogorându-se Iisus din munte, L-a întâmpinat popor mult. Şi iată un bărbat din mulţime a strigat şi I-a zis: Învăţătorule, mă rog Ţie, uită-Te spre fiul meu, căci îl am numai pe el. Şi iată un duh îl apucă, şi deodeată răcneşte, şi îl tăvăleşte cu spume şi-l zdrobeşte şi cu greu se duce de la el. Şi m-am rugat de ucenicii Tăi să-l scoată afară, dar n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi între voi şi vă voi răbda? Adu-Mi aici pe fiul tău. Dar când venea către Iisus, diavolul l-a trântit şi l-a scuturat. Atunci Iisus a certat duhul necurat, a tămăduit pe copil şi l-a dat tatălui lui. Şi toţi au rămas uimiţi de măreţia lui Dumnezeu.
Puterea credinţei
Tema pericopei evanghelice la care facem referire este credinţa şi puterea ei. Vorbind despre credinţă Domnul Hristos vădeşte încă o dată necredinţa, mai întâi a mulţimii, apoi a ucenicilor înşişi. În ce împrejurare? La muntele Schimbării la Faţă venise un om care avea un fiu grav bolnav. Copilul suferea „din pruncie”[1] de epilepsie cauzată de demonizare. Evangheliştii descriu amănunţit simptomele bolii: copilul are duh mut şi surd, simptomele bolii apar pe neaşteptate, îl aruncă la pământ, face spume la gură, scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte, pătimeşte rău, cade în foc şi în apă.[2]
Era singurul fiu al tatălui său şi avea duh mut. Tatăl îi căuta vindecarea. Auzise şi de minunile pe care le făcea Iisus şi s-a hotărât să-şi aducă copilul la El. Iisus fiind pe Munte, nu L-a găsit; i-a găsit numai pe ucenicii Săi (o parte dintre ei). Dăruiţi de Domnul cu puterea de a scoate şi de a alunga duhurile necurate,[3] aceştia au încercat să alunge demonul care-l stăpânea pe copil, dar n-au putut. Situaţia ucenicilor şi neputinţa lor de a-l vindeca pe copil au dat apă la moară oponenţilor lui Iisus: cărturarilor. Aceştia găsesc prilej să-şi exprime cu glas tare şi public adversitatea lor faţă de Iisus.[4]
Revenind de pe munte, Iisus i-a găsit pe ucenicii rămaşi jos, discutând cu conducătorii iudeilor. Evanghelistul Marcu notează că Iisus i-a întrebat pe cărturari:
„Despre ce vă luaţi la întrebări cu ei?” (Mc 9, 16).
Intervine acum tatăl copilului care vine lângă Iisus, Îi cade la picioare şi Îl roagă:
„Doamne, miluieşte pe fiul meu!” (Mt 17, 15).
Evanghelistul Marcu ţine să precizeze că „omul avea puţină credinţă”. În Evanghelia după Marcu cererea tatălui copilului are în frunte un „dacă” al îndoielii:
„Dacă poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi!” (Mc 9, 22).
Văzând acestă necredinţă Domnul Hristos adresează mulţimii o mustrare severă, unică în Noul Testament, pe care evangheliştii au reţinut-o în scrierile lor:
„O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?” (Mt 17, 17; Mc 9, 19; Lc 9, 41).
Cum au uitat ei toate minunile la care fuseseră martori? Nu vindecase Iisus atâţia bolnavi? Probabil că Domnul Hristos a adresat această mustrare şi pentru faptul că era prea mare contrastul între ceea ce fusese sus, pe Tabor şi situaţia pe care o aflase jos. Dar răspunsul dat de Iisus tatălui copilului demonizat este nu numai o mustrare pentru necredinţă, ci şi un îndemn la credinţă:
„Cât despre a putea, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc 9, 23).
La acest cuvânt tatăl copilului i-a răspuns Domnului Hristos:
„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” (Mc 9, 24).
În preajma Mântuitorului, demonul şi-a văzut sfârşitul puterii sale asupra fiinţei chinuite. Evanghelistul ne spune că „văzându-L pe Iisus, duhul a zguduit pe copil, l-a trântit la pământ şi se zvârcolea”.[5] Domnul Hristos îl ceartă pe demon, demascându-i identitatea[6] şi îi porunceşte să iasă din copil şi să nu mai intre niciodată în el. Numai prin cuvânt Domnul a pus capăt unei boli fără leac, dovedindu-şi astfel din nou puterea dumnezeiască. Evanghelsitul Luca notează că „văzând minunea, toţi au rămas uimiţi de mărirea lui Dumnezeu”.[7]
Că „toate sunt cu putinţă celui ce crede”, reiese şi din discuţia pe care o are Hristos cu ucenicii Săi după săvârşirea minunii. Ucenicii L-au întrebat, de o parte pe Iisus, de ce n-au putut ei să scoată demonul din copil. Domnul le dezvăluie că nu toţi demonii sunt la fel, că există „neamuri” de demoni, că demonul scos din copil face parte dintr-un neam de diavoli dintre cei mai răi, care „cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post”.[8] În Evanghelia după Matei, răspunsul lui Iisus cuprinde şi un reproş la adresa ucenicilor:
„Pentru puţina voastră credinţă!” (Mt 17, 20).
În Evanghelia după Matei, Domnul Hristos adaugă un cuvânt care are rolul de a evidenţia puterea credinţei:
„Căci adevărat grăiesc vouă: «Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.».” (Mt 17, 20).
Prin acest cuvânt Domnul Hristos a dorit să sublinieze puterea nelimitată a credinţei: „toate sunt cu putinţă celui ce crede.”. Astfel, celor ce au cu adevărat credinţă nimic nu le este cu neputinţă. Sfinţii ne stau mărturie în acest sens. Aceştia, plini de harul Duhului Sfânt, ne arată că măsura credinţei este cu adevărat de nemăsurat.[9]
[1] Mc 9, 21.
[2] Mt 17, 15; Mc 9, 17 – 18, 25; Lc 9, 39.
[3] Mt 10, 8.
[4] Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Genealogia Mântuitorului, în Predici exegetice la duminicile de peste an, p. 104.
[5] Mc 9, 20.
[6] „Duh mut şi surd” (Mc 9, 25).
[7] Lc 9, 43.
[8] Mc 9, 29.
[9] Prof. Alexandru Moldovan, Explicarea Cuvântului. Duminica a X – a după Rusalii, în Logos, Luduş, Anul I, Nr. 25 / 2000, p. 3.
