„Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Sâmbătă, Săptămâna a XXX-a după Rusalii)

de | ian. 21, 2022

Evanghelia zilei: Lc 14, 1 – 11

În vremea aceea a intrat Iisus în casa uneia dintre căpeteniile fariseilor, în zi de sâmbătă, ca să mănânce pâine, iar ei îl pândeau. Şi iată înaintea Lui era un om bolnav de idropică. Atunci Iisus, luând cuvântul, a zis către farisei şi către învăţătorii de lege, întrebând: se cuvine a vindeca sâmbăta, ori nu? Ei însă au tăcut. Dar El, apucându-l pe bolnav, l-a vindecat şi i-a dat drumul. Şi iarăşi a zis, vorbind către ei: care dintre voi, de-i va cădea asinul sau boul în fântână, nu-l va scoate îndată afară în ziua sâmbetei? Şi n-au putut să-i răspundă la acestea. Apoi, luând seama cum îşi alegeau la masă cele dintâi locuri, a spus oaspeţilor o pildă, zicând către ei: când eşti chemat de cineva la nuntă, nu te aşeza în fruntea mesei, ca nu cumva să fie chemat de gazdă altul mai de cinste decât tine; şi, venind cel care te-a chemat şi pe tine şi pe el, să-ţi zică: dă acestuia locul; şi atunci cu ruşine te vei duce la locul cel mai de pe urmă. Ci tu, când eşti chemat, du-te şi te aşază în locul cel mai din urmă, aşa încât, când va veni cel care te-a chemat, el să-ţi zică: prietene, mută-te mai sus. Atunci vei avea cinste în faţa celor care vor şedea împreună cu tine. Căci oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa.

„Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”

În Prologul Antimarcionit găsim mai multe date biogafice referi­toare la autorul Evangheliei a treia:

„Autorul Evangheliei a treia, Luca, era sirian din Antiohia, medic de profesie. El a fost ucenicul Apostolilor, mai târziu a fost ucenicul lui Pavel până la moartea aces­tuia. A slujit Domnului fără abatere, nu s-a căsătorit, nu a avut copii, a murit plin de Sfântul Duh la 84 de ani în Beoţia. Luca a scris Evanghelia sa mişcat de Sfântul Duh, în regiunea Ahaia (Grecia). În prologul său arăta că şi înainte de el au fost scrise alte Evanghelii.”.[1]

Ce ne interesează pe noi din această mărturie a Tradiţiei este faptul că evanghelsitul Luca a fost medic de profesie. Prin urmare, el este foarte atent atunci când descrie de ce boală suferea persoana care venea la Mân­tuitorul pentru a cere vindecare. Aşa este şi cazul bolnavului de idro­pică.

Hidropica este o boală cauzată de acumularea patologică de apă în ţesuturile organismului.[2] Nu este o boală contagioasă, molipsitoare care să-l izoleze pe bol­nav de societate. Cel bolnav de idropică a reuşit să ajungă aproape de casa „uneia dintre căpeteniile fariseilor”, probabil în oraşul de sus, în Sion. Poate era chiar un cunoscut al acestuia, căci evan­ghelsitul Luca ne spune că Iisus a intrat în casa fariseului.[3] Oricum s-a întâmplat, Iisus îl vindecă. Mai înainte de a-l vindeca Iisus îi întreabă pe cei prezenţi:

„Cuvine-se a vindeca sâmbăta ori nu?” (Lc 14, 3).

Ei însă au tăcut. Dacă au avut un cuvânt de spus când un oarecare a pri­mit vindecare în ziua sâmbetei, acum, fiind vorba de un cunoscut, de un apropiat de-al lor, au tăcut. Nu ştim cine a fost cel bolnav. Poate a fost chiar un copil de-al fari­seilor, căci i-a întrebat Mântuitorul pe cei pre­zenţi:

„Care dintre voi, de-i cădea fiul în fântână nu-l va scoate îndată în ziua sâmbetei?” (Lc 14, 5).

Aşezându-se apoi la masă, Mântuitorul a văzut că majoritatea fari­seilor îşi alegeau cele dintâi locuri. Acest fapt a constituit un prilej pentru Domnul Hristos de a le vorbi cărturarilor şi fariseilor despre smerenie. Concluzia pildei a fost:

„Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” (Lc 14, 11).

Şi pentru că fariseii nu se amestecau cu ceilalţi oameni pe care îi dispreţuiau şi îi considerau cu mult mai prejos decât ei, Mântuitorul îl în­deamnă pe cel care-L chemase ca la viitoarea cină să nu-şi cheme prie­te­nii, fraţii sau rudele, ci să-i cheme pe cei care nu-i pot răsplăti, pe să­raci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi. Celui care va face aceasta i se va răsplăti la învierea drepţilor.[4]

Sfântul Teofan Zăvorâtul tâlcuind cuvântul Mântuitorului: „Atunci când eşti chemat undeva, nu te aşeza la loc de frunte”, spune:

„Dacă generalizăm, reiese că întotdeuna şi oriunde să te mulţumeşti cu partea cea mai umilă. În această regulă simplă se află cuprinsă pe scurt toată bogăţia sme­re­niei.”.[5]

Fariseii, cu toate că erau drepţi, sufereau de slavă deşartă, de mân­drie. Mai bine zis, fariseii se considerau drepţi, pentru că un singur păcat întunecă toată drep­tatea. Mântuitorul ne învaţă acum că omul tre­buie să-şi recunoască locul înaintea lui Dumnezeu. El este Cel care ne cheamă mai în faţă, dacă inima noastră este curată. Nu omul se aşază într-un loc anume, ci Dumnezeu este Cel care îl aşază acolo. Episcopul obişnuieşte să se semneze în actele oficiale în felul următor:

„Din mila lui Dumnezeu, episcop…”.[6]

Locul nostru în faţa lui Dumnezeu este hotărât în funcţie de sme­renia noastră, pentru că:

„Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” (Lc 14, 11).

Smerenia este virtutea care ne aşază în raporturi corecte atât cu Dumnezeu, cât şi cu semenii. Printr-un alt nume, mai accesibil vorbirii cu­rente, i se mai spune „modestie”, iar modestia este lăudată şi apreciată atât de Dumnezeu, cât şi de oameni. Comparând această virtute a sme­reniei cu păcatul mândriei, părintele Dumitru Stăniloae spunea urmă­toarele:

„Mândria ne înalţă în aparenţă, dar în realitate ne coboară până în adân­cul iadului, fiind cel mai cumplit rău. Tot aşa smerenia, coborându-ne în aparenţă, ne înalţă pe cea mai înaltă treaptă, luându-şi ca virtute locul imediat înaintea nepătimirii şi iu­birii. Dacă mândria ca egoism este izvo­rul tuturor patimilor, smerenia este concen­tra­rea tuturor virtu­ţi­lor.”.[7]

„Cel care are smerenia recunoaşte ce anume este el în faţa atotputeniciei lui Dumnezeu. În mândrie se află uitarea de Dumnezeu şi uitarea limi­telor noastre. Sme­renia nu poate fi dobândită fără o conştiinţă sporită a prezenţei lui Dumnezeu. Cel care are smerenia se bucură în Dumnezeu, se bucură de infinitatea lui Dumnezeu nu însă ca de o posesiune, ci ca de un dar. El primeşte în acelaşi timp infinitatea şi iubirea. Nu-i place să fie remarcat de ceilalţi. Dar are bucuria de a se bucura, da a trăi, da a se îm­bo­găţi în Dumnezeu; prin aceasta el este mai fericit decât alţii. Nu este o mutilare. Este o modalitate de a lărgi orizontul interior, da a spori în înţelegere, de a fi mai înţelept şi mai liber, de a nu mai fi dependent de părerile altora, de a nu mai lu­cra sub presiunea altora. Dumnezeu îi dă toate acestea ca mărturie a iubirii Lui.”.[8]

Putem spune în concluzie aceste cuvinte: mândria înalţă ziduri, iar sme­renia ridică poduri. Dacă fariseul din pilda rostită de Domnul Hristos se raporta numai la sine, mulţumind doar pentru sine, iată că Maica Domnului în vizită la Elisabeta, în cântarea pe care o rosteşte inspirată de Duhul Sfânt îi cuprinde pe toţi, zicând:

„Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mân­tuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puter­nic şi sfânt este numele Lui. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi, pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi.” (Lc 1, 46 – 53).

Maica Domnului este „podul de smerenie” înălţat peste „marea acestei vieţi” care îi îndrumă spre Împărăţia lui Dumnezeu pe toţi cei ce plâng, pe toţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, pe cei milostivi şi pe cei blânzi, pe cei curaţi cu inima şi pe făcătorii de pace, cum spu­nem la începutul Paraclisului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu:

„Apa trecând-o ca pe uscat şi din răutatea egiptenilor scăpând israeli­teanul striga: «Izbăvitorului şi Dumnezeului nostru să-I cântăm.».”.[9]

Aşa spunem şi în Acatistele închinate Maicii Domnului:

„Bucură-te, podul care treci la cer pe cei de pe pământ.”;[10]

„Bucură-te, pod care cu adevărat ne treci pe noi de la moarte la viaţă.”.[11]

O mai numim pe Maica Domnului „floare neveştejită”.[12] De ce? Pentru că o floare se deschide spre alte inimi. Cât timp rămâne un boboc, floarea este frumosă doar pentru sine; când însă un boboc „se deschide” el trece de la „frumos” la „prea frumos”. Şi este aşa pentru că acum i se văd petalele care o ajută să se „lege” de o altă floare din buchet.

În „buchetul neamului omenesc” Maica Domnului este „floarea cea pururea neveştejită” care ne cheamă pe toţi la „comuniunea smereniei”. La această comu­niune au ajuns toţi sfinţii; la această comuniune suntem chemaţi şi noi!

[1] Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană, Studiul Noului Testament, p. 173.

[2] Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuagintă, redactată şi adno­tată de ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, p. 1540.

[3] Lc 14, 1.

[4] Lc 14, 14.

[5] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, p. 242.

[6] Şi este menţionată eparhia pe care o conduce.

[7] Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă, vol. 1. Ascetica, pp. 182 – 183.

[8] M. Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită – dialoguri la Cernica, pp. 181 – 182.

[9] Irmosul cântării întâia, Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în Ceaslov, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 382.

[10] Icosul al doilea, Acatistul Buneivestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în Ceaslov, p. 322.

[11] Icosul întâi, Acatistul Maicii Domnului. Bucuria tuturor celor necăjiţi, în Ceaslov, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1973, p. 323.

[12] Icosul al optulea, Acatistul Maicii Domnului. Bucuria tuturor celor necăjiţi, în Ceaslov, 1973, p. 331.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
„Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Sâmbătă, Săptămâna a XXX-a după Rusalii)
„Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Sâmbătă, Săptămâna a XXX-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Problema autocefaliilor în perioada modernă: situația bisericească din Ucraina

Pentarhia în Evul Mediu

În continuarea discuțiilor din săptămânile trecute, de data aceasta vă invităm să acultați un nou dialog cu dr. Mircea Gheorghe Abrudan, cercetător științific în cadrul Institutului de Istorie George Barițiu al Academiei Române, filiala Cluj-Napoca, doctor în istorie...