Evanghelia zilei: Lc 18, 2 – 8
Zis-a Domnul pilda aceasta: într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina. Era însă în cetatea aceea şi o văduvă care venea la el şi-i zicea: fă-mi dreptate faţă de pârâşul meu. Şi n-a voit multă vreme; dar pe urmă a zis în sine: deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mă ruşinez, totuşi, pentru că văduva aceasta îmi face supărare, îi voi face dreptate, ca să nu mă supere venind mereu la mine. A zis Domnul: auziţi ce grăieşte judecătorul cel nedrept? Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către Dânsul ziua şi noaptea? Va întârzia El, oare, a-i ajuta? Adevărat vă spun vouă că în curând le va face dreptate.
Rugăciunea stăruitoare
După ieşirea evreilor din Egipt, Moise, sfătuit de socrul său Ietro, a ales din popor oameni drepţi şi cu frică de Dumnezeu, oameni care urau lăcomia şi i-a pus căpetenii peste mii, căpetenii peste sute, căpetenii peste cincizeci, căpetenii peste zeci. Aceştia aveau să judece poporul în toată vremea. Pricinile grele erau aduse la Moise, iar cele mai mici erau judecate de ei. Judecătorii au primit de la Moise această poruncă:
„Să ascultaţi pe fraţii voştri şi să judecaţi drept pricina ce ar avea un om atât cu fratele lui, cât şi cu cel străin. Să nu părtiniţi la judecată, ci să ascultaţi şi pe cel mare şi pe cel mic. Să nu vă sfiiţi de faţa omului, că judecata este a lui Dumnezeu. (…) Să nu căutaţi la faţă şi să nu luaţi mită, că mita orbeşte ochii înţelepţilor şi strâmbă pricinile drepte.” (Deut 1, 16 – 17; 16, 19).
Pe parcursul istoriei poporului evreu au fost însă şi judecători nedrepţi. La un astfel de judecător face referire şi Domnul Hristos atunci când zice:
„Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina. Totuşi, pentru că o văduvă îl tot deranja, stăruind să-i facă judecată, judecătorul nedrept se hotărăşte să-i facă dreptate.” (Lc 18, 2 – 5).
Mântuitorul se foloseşte de acest exemplu pentru a le arăta ucenicilor că faţă de oameni (unde judecata trebuie uneori implorată), Dumnezeu le va face dreptate aleşilor Săi imediat. Pe de altă parte, Mântuitorul le spune ucenicilor – şi ne spune şi nouă – că trebuie să ne rugăm pururea şi să nu deznădăjduim în rugăciunile noastre, să ne rugăm cu credinţa că ceea ce am cerut se va împlini.[1]
Găsim în Noul Testament un astfel de exemplu de rugăciune stăruitoare. Este vorba de femeia cananeeancă ce, deşi nu era din neamul lui Israel, a venit la Mântuitorul cu credinţa că o poate ajuta. Ea se ruga de izbăvire, dar nu pentru sine, ci pentru fiica ei, spunând:
„Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol.” (Mt 15, 22).
Domnul însă „nu i-a răspuns nici un cuvânt”.[2] Faptul acesta n-o descurajează pe femeie. Ea strigă în continuare, riscând să devină chiar supărătoare prin insistenţa sa. În acest moment intervin ucenicii Domnului Hristos, zicând:
„Slobozeşte-o că strigă în urma noastră” (Mt 15, 23),
şi răspunsul Domnului a fost:
„Nu sunt trimis decât spre oile cele pierdute ale casei lui Israel.” (Mt 15, 24).
Au descurajat-o pe femeie aceste cuvinte? A tăcut şi a plecat? A renunţat la stăruinţa ei? Deloc! A stăruit mai mult. Dacă înainte nici nu îndrăznea să vină în faţa lui Iisus, că ucenicii spuseseră despre ea: „Strigă în urma noastră!”, acum femeia vine mai aproape, chiar în faţa Domnului şi I se închină, zicând:
„Doamne, ajută-mă!” (Mt 15, 25).
Nici mai mult nici mai puţin. Două cuvinte:
„Doamne, ajută-mă!” (Mt 15, 25).
Dar două cuvinte spuse din inimă. Era de fapt o rugăciune născută din credinţa că numai Domnul Hristos o mai poate ajuta.
Femeia nu s-a apropiat de Domnul ca una ce era vrednică sau ca una care cerea ce i se cuvenea, ci se ruga să fie miluită; îşi istorisea nenorocirea ei. Şi apoi, pe care om nu l-ar fi înduioşat rugămintea mamei făcută pentru fiica ei bolnavă?
Credem că expresia Domnului: „nu sunt trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel”,[3] urmată de cuvintele de laudă de mai târziu la adresa credinţei femeii cananeence ţinteşte un scop precis. Vrea să corecteze greşita concepţie a iudeilor că Mesia aparţine în exclusivitate poporului evreu. E evident că Mântuitorul nu intenţiona să Se circumscrie numai cerinţelor neamului Său. Importantă în perceperea mesianităţii Sale nu este apartenenţa la neam, ci credinţa.
Domnul Hristos intenţionează să facă vădită credinţa femeii, de aceea întârzie s-o ajute. E limpede că Domnul nu dorea să rămână ascunsă virtutea femeii. Îi spune Mântuitorul:
„Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.[4]” (Mt 15, 26; Mc 7, 27).
Cananeeanca nu-L contrazice pe Domnul Hristos. Dimpotrivă, porneşte de la cuvântul Mântuitorului pentru a formula o altă cerere. Îl aprobă pe Mântuitorul zicând:
„Da, Doamne, suntem câini, dar câinele e de-al casei. Şi câinele mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” (Mt 15, 27; Mc 7, 28).
„Ai văzut înţelepciunea femeii – zice Sfântul Ioan Gură de Aur –, că nici n-a îndrăznit să-L contrazică, nici n-au durut-o laudele aduse altora şi nici n-a revoltat-o ocara? Ai văzut ce suflet are? Hristos îi spune: «Nu este bine», iar ea răspunde: «Da, Doamne!» Hristos îi numeşte pe iudei «copii», iar ea «domni»; Hristos a numit-o «câine», iar ea a adăugat şi ce fac câinii.”.[5]
Sfântul Ioan de Cronstadt, în „Viaţa mea în Hristos”, referindu-se la rugăciunea femeii cananeence, spune:
„Mulţi oameni nu se roagă pentru că li se pare că n-au primit niciodată nimic de la Dumnezeu, sau deoarece consideră că rugăciunea este inutilă. Dumnezeu, zic ei, ştie de ceea ce avem noi nevoie, fără ca să fie necesar de a-i cere ceva; ei uită ceea ce El a zis: «Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide.». Rugăciunea de cerere este necesară tocmai pentru a întări credinţa noastră fără de care nu ne putem mântui. Tocmai de aceea Domnul a vrut ca femeia cananeeancă să se roage cu insistenţă, pentru a-i trezi credinţa şi a i-o întări.”.[6]
Se întâmplă uneori ca după o rugăciune stăruitoare să nu primim ajutor. De ce? Pentru că nu ştim ce cerem sau pentru că nu totdeauna ceea ce cerem ne este şi de folos. Apoi sunt şi alte împrejurări în care Dumnezeu nu răspunde la „Doamne ajută!”, fiindcă acest „Doamne ajută!” trebuie spus şi el cu un rost. Trebuie să vină dintr-o inimă îndreptată spre bine. Sunt unii care înainte de a săvârşi un lucru rău spun: „Doamne ajută!”. De exemplu, un hoţ care spune: „Doamne ajută să nu mă prindă!”. Aşa gândesc cei mai mulţi dintre elevii şi studenţii care nu învaţă şi care, la teste şi examene, copiază. A copia este un furt, un păcat, căci spune porunca a VIII-a din Decalog:
„Să nu furi.” (Ies 20, 15; Deut 5, 19).
Pentru ca Dumnezeu să te ajute, trebuie ca rugăciunea ta, să vină dintr-o inimă smerită, dintr-o dorinţă de bine. Şi apoi un creştin adevărat se roagă lui Dumnezeu şi pentru alţii, spunând:
„Doamne ajută la toată lumea”.
Aceste două cuvinte: „Doamne ajută!” au devenit uzuale între creştini. Se folosesc în loc de „Bună ziua” sau „Bună seara”. Sunt cuvinte dătătoare de putere pentru că îl chemăm pe Dumnezeu în ajutorul nostru. Sunt cuvinte care ne obligă, amintindu-ne că suntem datori în tot timpul şi în tot locul să facem numai binele, să devenim mai buni.
„Doamne ajută!”
[1] Mc 11, 24.
[2] Mt 15, 23.
[3] Mt 15, 24.
[4] Păgânii erau numiţi de către iudei „câini”, pentru că aceştia nu făceau deosebire între mâncările curate şi necurate şi nu aveau practica spălărilor rituale.
[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 603.
[6] Sfântul Ioan de Cronstadt, Viaţa mea în Hristos, pp. 39 – 40.
