Evanghelia zilei: Lc 21, 8 – 9, 25 – 27, 33 – 36
Zis-a Domnul: luaţi seama să nu fiţi amăgiţi; căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând că Eu sunt şi că timpul s-a apropiat; să nu vă duceţi după ei. Iar când veţi auzi de războaie şi de răzmeriţe, să nu vă înspăimântaţi; căci acestea trebuie să fie întâi, dar sfârşitul nu va fi curând. Şi vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; iar oamenii vor fi gata să-şi dea sufletul de frică şi de aşteptarea celor ce au să vină peste lume; căci puterile cerurilor se vor clătina. Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă multă. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Însă luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze peste măsură inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile lumii, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste. Căci ca o cursă va veni ea peste toţi cei care trăiesc pe faţa a tot pământul. Privegheaţi deci în toată vremea şi vă rugaţi, ca să vă învredniciţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului.
„Privegheaţi şi vă rugaţi”
Vorbind despre sfârşitul lumii, Domnul Hristos îi îndeamnă pe ucenicii Săi la priveghere şi la rugăciune, pentru că numai aşa se vor putea întări şi vor putea scăpa de toate câte se vor întâmpla atunci: vor fi semne în soare, în lună şi în stele; pe pământ va fi spaimă între neamuri şi nedumerire din pricina mării şi a valurilor; puterile cerului se vor clătina şi mulţi prooroci şi hristoşi mincinoşi vor veni.
Pentru că proorocia nu s-a împlinit în vremea Apostolilor şi pentru că Evangheliile au ajuns până la noi, aceste avertismente ne sunt adresate şi nouă, căci ziua Domnului va veni fără de veste.
Un exemplu de priveghere în rugăciune ni l-a dat însuşi Domnul nostru Iisus Hristos în Grădina Ghetsimani. Ne spun evangheliştii sinoptici că după Cina cea de taină Domnul Hristos a ieşit împreună cu ucenicii Săi la Muntele Măslinilor, într-un loc al cărui nume era Ghetsimani. Şi ajungând acolo le spune ucenicilor Săi:
„Staţi aici până ce mă voi ruga.” (Mt 26, 36; Mc 14, 32).
Şi, luând cu Sine pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, a început a Se tulbura şi a Se mâhni. Şi le-a spus lor:
„Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine.” (Mt 26, 38; Mc 14, 34).
Şi mergând puţin mai înainte, ca la o aruncătură de piatră, a căzut cu faţa la pământ şi Se ruga zicând:
„Părinte de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” (Mt 26, 39; Mc 14, 36; Lc 22, 42).
În timpul privegherii a venit de trei ori la ucenicii Săi, la Petru la Iacov şi la Ioan şi i-a găsit dormind, ochii lor fiind îngreuiaţi de somn. Prima dată se adresează lui Petru, zicând:
„Simone, dormi? N-ai avut tărie ca să veghezi un ceas?” (Mt 26, 40).
Şi apoi vorbind cu ceilalţi, spune:
„Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul, neputincios.” (Mt 26, 41; Mc 14, 38).
A doua oară îi lasă dormind, iar a treia oară îi deşteaptă. Sfântul Irineu de Lyon, în Adversus Haereses, vorbind despre privegherea din Ghetsimani, spune:
„Domnul Hristos atunci când i-a găsit pe ucenici dormind îi lasă aşa, pentru a închipui răbdarea lui Dumnezeu faţă de somnul oamenilor; dar apoi îi trezeşte şi îi ridică în picioare.”.[1]
Această rugăciune a Domnului Hristos din grădina Ghetsimani a constituit pentru primii creştini o indicaţie cu autoritate în favoarea unei adunări pentru rugăciune în acea vreme. Ideea Parusiei, foarte vie la primele generaţii creştine, a dus la instituirea unui serviciu divin la mijlocul nopţii. Despre o astfel de practică citim în cartea Faptele Apostolilor unde se relatează că Apostolul Pavel, împreună cu Sila, ucenicul său, aflându-se întemniţaţi în oraşul Filipi din Macedonia, „pe la miezul nopţii s-au rugat şi au cântat laude lui Dumnezeu”.[2]
Întrucât în pilda celor zece fecioare se menţionează că „la miezul nopţii s-a făcut strigare: Iată Mirele vine, ieşiţi întru întâmpinarea Lui”,[3] a devenit curentă convingerea că învierea morţilor şi venirea Mântuitorului pentru judecata de la sfârşitul lumii vor avea loc în miez de noapte. Ca atare, creştinii se simţeau obligaţi să fie mereu gata spre a-L întâmpina, mai ales că Domnul însuşi îndemnase, în legătură cu a doua Sa venire, zicând:
„Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă.” (Lc 21, 36).
Este explicabil aşadar de ce oficiul Miezonopticii poartă în sine semnificaţia Parusiei Domnului,[4] afirmată în chip vădit prin anumite tropare şi rugăciuni din rânduiala acestei slujbe, cum este de exemplu troparul:
„Iată mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednică este cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuezi, ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să te încui.”.[5]
Este ştiut că în Biserica Ortodoxă sunt 7 laude, adică 7 slujbe bisericeşti şi anume: Miezonoptica, Utrenia cu Ceasul I, Ceasul al III-lea, Ceasul al VI-lea, Ceasul al IX-lea, Vecernia şi Pavecerniţa. Iar ca o încununare a tuturor laudelor este Sfânta Liturghie. Aceste sfinte slujbe se săvârşesc în fiecare zi la mănăstiri. În bisericile de parohie, pe lângă Sfânta Liturghie, se mai săvârşeşte Utrenia, Vecernia şi, în timpul posturilor, Pavecerniţa.
Miezonoptica este cea mai veche dintre cele 7 laude. Ea se face exact la miezul nopţii, fiind cea mai mistică laudă, căci ne îndeamnă să cugetăm la ceasul prinderii Domnului Hristos în grădina Ghetsimani, apoi, la ziua şi la ceasul morţii fiecăruia dintre noi şi la înfricoşătoarea Judecată, când Dreptul Judecător va cerceta toate faptele noastre.
Este aici o nuanţă care trebuie subliniată. Spune Hristos:
„Privegheaţi dar, că nu ştiţi când va veni stăpânul casei – seara, la miezul nopţii, la cântatul cocoşilor sau dimineaţa.” (Mc 13, 35),
iar cu altă ocazie, îi îndeamna pe Apostoli la rugăciunea de toată vremea:
„Şi le spunea să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea” (Lc 18, 1).
Au fost unii care au interpretat ad litteram porunca Domnului de „a te ruga neîncetat”. Pentru ereticii mesalieni „a te ruga” însemna „a spune rugăciuni” şi „neîncetat” însemna „a refuza orice lucru manual”. Pe de altă parte, erau unii călugări numiţi „achimiţi”, adică „neadormiţi”, care credeau că realizează rugăciunea neîncetată a întregii comunităţi prin succesiunea pe schimburi ale diferitelor grupe de monahi, astfel că rugăciunea nu se întrerupea niciodată între zidurile mănăstirii. Aceasta este însă o înţelegere denaturată a cuvintelor Domnului Hristos. Soluţia clasică a acestei probleme poate fi citită la Origen:
„Se roagă neîncetat cel ce uneşte rugăciunea cu lucrul şi lucrul cu rugăciunea. Numai aşa putem socoti realizabilă porunca de a ne ruga neîncetat. Aceasta constă din a privi întreaga viaţă a unui sfânt ca pe o mare rugăciune, din care ceea ce obişnuim să numim rugăciune nu e decât o parte.”.[6]
Sunt unele mănăstiri unde nu se face Miezonoptica. Aceasta nu înseamnă că acei călugări nu-L aşteaptă pe Domnul Hristos. Citim în pilda celor zece fecioare că la miezul nopţii s-a făcut strigare; deci au fost trezite toate fecioarele – şi cele înţelepte şi cele neînţelepte. Important este nu dacă dormim sau nu dormim. Ştim din Vieţile Sfinţilor că diavolul nu doarme niciodată. Pe noi altceva trebuie să ne preocupe; şi anume cum mergem spre somn: suntem noi pregătiţi să-L întâlnim pe Domnul Hristos, dacă ne-ar trezi cineva la miezul nopţii?
[1] IrÉnÉe de Lyon, Contre les Hérésies, IV, ed. critique par Adelin Rousseau et Louis Doutreleau, în Sources Chrétiennes 100, Ed. du Cerf, Paris, 1965, p. 687.
[2] Fapte 6, 25.
[3] Mt 25, 6.
[4] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghiereul explicat, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 62.
[5] Tropar, gls. 8, Rânduiala Miezonopticii din toate zilele, în Ceaslov, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 26.
[6] TomÁŠ ŠpidlÍk, Spiritualitatea Răsăritului creştin, vol. 1, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997, pp. 350 – 351.
