„Poetul V. Voiculescu, despre care s-au scris biblioteci, încă aşteaptă să fie descoperit”, scrie criticul literar Roxana Sorescu („Prefața”, V. Voiculescu, Poezii, 2018). Copil fiind, autorul Poemelor cu îngeri are certitudinea că a văzut un înger pe cer, se simte ales și își dorește să se facă preot: știe toate slujbele pe de rost și le transpune cu seriozitate în jocurile sale.
Episodul biblic emblematic pentru întreaga existenţă religioasă a medicului şi scriitorului V. Voiculescu este lupta dintre Iacob şi Cineva, Care-Și va dezvălui identitatea doar în clipa în care Se va despărţi de Iacob: Dumnezeu Însuși, în chip de Înger. Poetul mărturisește: „Fiecare din noi, măcar o dată în viață trebuie să ne măsurăm cu trimisul Domnului, la un popas, sub sicomor, lîngă o fîntînă de răscruci. Te iei cu el la luptă aşa cum te lupţi, copil, cu un frate mai mare, dornic să te înveţe lupta. (…) E o voinicie la care trebuie să te ridici sub povaţa unui superior, unui dascăl cunoscător al tuturor adevărurilor atletismului spiritual. Luptau luptă dreaptă, încinşi cu braţele. (…) E îngăduit fiului de om să biruie, în virtute şi har, un înger, alcătuit din şapte stihii mai mult? Minunea cea mare a fost că atingerea cu îngerul îl întărea pe om. El devenea mai puternic, pe măsură ce se îndelunga îmbrăţişarea…”
Debutează în 1912, cu poemul Dorul (în Convorbiri literare). Primul volum, Poezii, apare în 1916. Continuă să publice poezie și să scrie teatru. Între 1944-1947, frecventează întâlnirile de la Mânăstirea Antim ale grupării isihaste Rugul Aprins, creată de părintele Daniil (Sandu Tudor), în jurul călugărului rus Ivan Kulîghin. Prin intermediul acestuia, se întâlnește cu Rugăciunea inimii și cu Pelerinul rus, care îi servește ca model narativ pentru povestiri.
Valeriu Anania îl evocă cu iubire în Rotonda plopilor aprinși, dintr-un timp fără memorie: „Autorul Poemelor cu îngeri mi s-a furișat în viață, ca și-n amintiri, cu acea discreție cu care, probabil, s-a strecurat printre semeni de-a lungul unui veac de om. Sunt ani de când îmi solicit memoria și încă nu-mi pot oferi icoana clipei în care l-am cunoscut… (…) De sfânt bizantin era și chipul său prelung, uscățiv, adiat de o frunte inteligentă, luminat de barba albă, îngrijită…, a cărui odihnitoare blândețe se cumpănea cu genezele ochilor cosmici, izvorâtoare de lumi. (…) Nu era în stare să supere pe nimeni. Nu l-am auzit niciodată vorbind pe cineva de rău, clevetind, insinuând. Sufletul său avea o bunătate atotcuprinzătoare. (…) Voiculescu era un contemplativ…, el nu trăia starea de extaz, adică de revărsare a spiritului în afară, ci pe aceea de entaz, înmănunchere a sufletului în propriul său interior, o perpetuă angajare în urcușul lăuntric. (…) Contemplația avea drept rezultat poezia. (…) Însăși rugăciunea lui era artă.”
În 1958, sunt arestați membrii Rugului Aprins, sub motivul subminării autorității statului. V. Voiculescu va fi arestat cu o zi înainte, de Schimbarea la Față, „prefigurare a Învierii și motiv focal în opera mistică a lui Voiculescu”, scrie Roxana Sorescu. La 8 noiembrie 1958, de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, este pronunțată sentința, V. Voiculescu fiind condamnat, la vârsta de 74 de ani, la cinci ani de temniță grea. Va trece în veșnicie la 26 aprilie 1963, însemnând întoarcerea acasă, smerit copil al slavei…
