Evanghelia zilei: Mc 1, 16 – 22
În vremea aceea, umblând pe lângă Marea Galileii, Iisus a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis Iisus: veniţi după Mine şi vă voi face să fiţi pescari de oameni. Iar ei au lăsat numaidecât mrejele lor şi au mers după Dânsul. De acolo, mergând puţin mai departe, a văzut pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, dregându-şi şi ei mrejele într-o corabie. Şi îndată i-a chemat, iar ei, lăsând pe tatăl lor Zevedeu în corabie, împreună cu lucrătorii, s-au dus după Dânsul. Venind apoi în Capernaum şi intrând îndată, sâmbăta, în sinagogă, învăţa poporul. Şi se mirau toţi de învăţătura Lui, căci îi învăţa pe ei ca unul ce avea putere, iar nu cum învăţau cărturarii.
„Veniţi după Mine”
Chemarea celor dintâi ucenici la Apostolat este relatată de toţi cei patru Evanghelişti. Spre deosebire de Sfântul Evanghelist Ioan care leagă episodul chemării celor dintâi ucenici la apostolat de mărturia lui Ioan Botezătorul: Iată Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii,[1] Evangheliştii sinoptici (Matei, Marcu şi Luca) ne prezintă acest episod ca petrecându-se într-un alt context: Petru şi Andrei, Ioan şi Iacov erau pe ţărmul lacului Ghenizaret, căci erau pescari, motiv pentru care Domnul Hristos le-a şi adresat chemarea:
„Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.” (Mt 4, 19; Mc 1, 17; Lc 5, 10).
Deci chemarea celor dintâi ucenici nu s-a petrecut la Iordan (cum spune Sfântul Evanghelist Ioan), ci undeva pe ţărmul lacului Ghenizaret (cum spun Evangheliştii sinoptici). Se pare că este o contradicţie între evanghelişti.
Mergând mai departe, am spune că nici la cei trei evanghelişti sinoptici nu avem aceeaşi mărturie. Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu ne prezintă chemarea ca petrecându-se imediat după ispitirea Domnului în pustiul Carantaniei, deci la începutul activităţii Sale misionare, pe când Sfântul Evanghelist Luca leagă acest episod de o minune a Domnului Hristos, de pescuirea minunată, care a avut loc după ce Domnul Hristos şi-a început activitatea misionară.
Trebuie să precizăm însă că cele patru evanghelii nu se contrazic, ci alcătuiesc un tot unitar. Ele se completează reciproc, invitându-ne astfel ca ori de câte ori citim despre o minune săvârşită de Domnul Hristos sau despre o cuvântare rostită de El, să căutăm locul paralel, adică aceeaşi mărturie, respectiv aceeaşi cuvântare, relatată de alt evanghelist, pentru a ne forma o imagine de ansamblu asupra evenimentului relatat.
Prin urmare, dacă legăm această pericopă biblică de la Marcu, de pericopa biblică de la Luca, din capitolul al V-lea, avem un tablou de ansamblu a ceea ce s-a petrecut la chemarea primilor ucenici la Apostolat.
Domnul Hristos a văzut două corăbii pescăreşti ancorate la ţărmul lacului. Pescarii (Simon Petru şi Andrei fratele lui, Ioan şi Iacov, fiii lui Zevedeu) îşi spălau mrejele, după o noapte întreagă în care se trudiseră în zadar să prindă peşte. Starea lor nu era dintre cele mai bune, întrucât s-au trudit în zadar şi erau foarte obosiţi. Iisus s-a apropiat de ei, fiind urmat de o mare mulţime de oameni. Evanghelistul Luca ne spune că mulţimea dorea să asculte din gura lui Iisus „cuvântul lui Dumnezeu”.[2] Iisus s-a suit în corabia lui Simon şi i-a cerut acestuia s-o îndepărteze puţin de ţărm, făcându-şi din ea amvon. Astfel, mulţimea aflată pe ţărm putea să-L vadă şi să-L audă.
„Şi şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile.” (Lc 5, 3).
Iisus învaţă şezând. Aşa învăţau rabinii. Tot şezând a rostit Iisus Predica de pe Munte. Petru şi, desigur şi ceilalţi pescari, însoţitorii lui Petru şi-au oprit lucrul, ascultând cuvintele Domnului. După ce a încetat a vorbi mulţimii, Domnul i-a zis lui Simon:
„Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi.” (Lc 5, 4).
Pescar de meserie, Simon nu mai avea speranţa unui pescuit rodnic în ziua respectivă. Dar a fost impresionat de cuvântul lui Iisus, de învăţătura Lui. De aceea, împotriva a tot ceea ce ştia din experienţa sa de pescar, el răspunde:
„Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele.” (Lc 5, 5).
Ascultarea de cuvântul lui Iisus şi-a arătat imediat roadele. Pescuirea a fost mai bogată ca niciodată. Mrejele înseşi nu erau făcute pentru a aduna deodată atâta peşte. Spune Sfântul Evanghelist Luca:
„Au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele.” (Lc 5, 6).
Un lucru asemănător s-a petrecut după Înviere, la a doua pescuire minunată; atunci s-a prins o cantitate de peşte atât de mare – o sută cincizeci şi trei de peşti mari – încât Evanghelsitul Ioan vede încă o minune în însuşi faptul că nu s-a rupt mreaja, care nu era făcută să ţină o asemenea cantitate.[3]
Pescar fiind, Simon a putut aprecia mai bine ca oricine altcineva „pescuirea minunată”. Recunoaşte că se află în faţa unei minuni dumnezeieşti, iar pe Iisus, săvârşitorul minunii, Îl recunoaşte ca atare – drept Dumnezeu adevărat:
„Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.” (Lc 5, 8).
Cuvântul lui Petru: „sunt om păcătos” trebuie luat aici în sens general şi cu referire la masa largă de iudei care nu ţineau prescripţiile Legii cu stricteţea cu care le ţineau, de pildă, fariseii. Simon Petru ştie că nu aparţine acestei clase de observatori stricţi ai prescripţiilor Legii şi, în faţa Domnului Hristos, are un acut simţ al nevredniciei. Să nu ne închipuim că Simon de dinainte de chemarea la apostolat era un vrăjmaş al lui Dumnezeu şi un călcător cu voia al poruncilor Sale. Însă, contrastul dintre sfinţenia absolută a lui Hristos şi starea sa de om supus greşelilor de tot felul este de nesuportat pentru Simon Petru. Pe fratele său, Andrei şi, probabil, pe Simon însuşi, Iisus i-a aflat printre ucenicii Botezătorului Ioan. Petru nu era, deci, un „păcătos” în sensul obişnuit al cuvântului.[4]
La fel au simţit şi colegii săi de lucru, Ioan şi Iacov, fiii lui Zevedeu. Toţi au fost cuprinşi de o teamă sfântă în faţa Domnului. Prezenţa Domnului îi făcea să-şi simtă nevrednicia. Domnul cunoaşte inima lui Simon şi de aceea nu-l respinge, ci îl cheamă să-i urmeze Lui şi astfel să fie pururea cu El:
„Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni.” (Lc 5, 10).
Aşa se întâmplă astăzi cu toţi creştinii care mărturisesc asemeni lui Petru: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”[5] – cu alte cuvinte:
„Nu sunt vrednic Doamne de darurile Tale căci nu sunt cum ar trebui să fiu.”.
Este vorba de o cunoaştere: „Cum ar trebui să fiu” şi o recunoaştere: „Sunt păcătos”. Este aici un paradox: atunci când ne recunoaştem nevrednicia, Domnul ne învredniceşte, ne face vrednici de Sine. Prin urmare, aşa ar trebui să se rugăm mereu: „Să ne învrednicească Dumnezeu de Sine” şi de fapt spunem acest lucru în slujbele Bisericii:
„Învredniceşte-ne, Doamne, în seara aceasta (sau în ziua aceasta) fără de păcat a ne păzi noi.”.[6]
Dumnezeu este Cel ce ne cunoaşte inimile. Dar pentru ca Domnul Hristos să ia aminte la noi trebuie să învăţăm să fim smeriţi. Chiar şi atunci când împlinim poruncile lăsate de Dumnezeu, să zicem cum ne-a învăţat Domnul:
„Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem.” (Lc 17, 10),
şi să nu uităm că:
„Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.” (Iac 4, 6).
[1] In 1, 36.
[2] Lc 5, 1.
[3] In 21, 11.
[4] Prof. Alexandru Moldovan, Explicarea Cuvântului. Duminica a XVIII-a după Rusalii, în Logos, Luduş, Anul I, Nr. 29 / 2000, pp. 2 – 3.
[5] Lc 5, 8.
[6] Vecernia, în Ceaslov, p. 148.
