Evanghelia zilei: In 14, 1 – 11
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: să nu se tulbure în voi inima voastră; aveţi credinţă în Dumnezeu şi în Mine aveţi credinţă. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri, iar dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu vreau să Mă duc să vă pregătesc vouă loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti vouă loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, pentru ca să fiţi şi voi unde sunt Eu. Şi unde Mă duc Eu, voi ştiţi, şi ştiţi şi calea. Zis-a Toma către El: Doamne, nu ştim unde Te duci; şi calea cum putem s-o ştim? Iisus i-a răspuns: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl Meu, decât numai prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum îl cunoaşteţi şi L-aţi şi văzut. Filip I-a zis atunci: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. Dar Iisus i-a răspuns: de atâta vreme sunt cu voi, Filipe, şi tu nu M-ai cunoscut pe Mine? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: arată-ne nouă pe Tatăl? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine? Cuvintele, pe care vi le grăiesc Eu, nu le spun de la Mine, ci Tatăl, care sălăşluieşte în Mine, El însuşi face aceste lucruri. Credeţi Mie, că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine.
„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”
Cuvintele Domnului Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” sunt cuvinte maximale, cuvinte ce cuprind în ele totul, precum cele pe care le-a rostit Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai: „Eu sunt Cel ce sunt”[1] – adică „Eu sunt Fiinţa”.
Această triadă (Calea-Adevărul-Viaţa), este într-un fel o recapitulare a tuturor atributelor cuprinse în Sfânta Scriptură despre Dumnezeu. Astfel atât Calea, Adevărul şi Viaţa nu sunt un „CE”, ci un „CINE”. Nu întrebăm: „CE” este Calea? „CE” este Adevărul? „CE” este Viaţa?, ci întrebăm: „CINE” este Calea? „CINE” este Adevărul? „CINE” este Viaţa”?
Prin urmare Calea, Adevărul şi Viaţa nu sunt noţiuni impersonale. Ele definesc o persoană şi această Persoană este chiar Fiul lui Dumnezeu. Nici un om nu poate zice despre sine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. De ce? Pentru că, oricât de dreaptă ar fi calea lui, aceasta se sfârşeşte în moarte. Şi cum poate zice cineva „Eu sunt Viaţa” când sfârşeşte în moarte?
Numai cel ce izbăveşte din păcat şi din moarte se poate numi pe Sine ca fiind Viaţa. Toţi ceilalţi aşa-zişi mântuitori ai omenirii nu sunt decât nişte înşelători, căci dintre ei nimeni nu poate să-l scape pe om şi să-l izbăvească măcar de bolile superficiale şi epidermice, cu atât mai puţin de boala sa de căpătâi: de păcat şi de moarte.
Singur Domnul Hristos poate să spună: „Eu sunt Viaţa”, şi pe bună dreptate, pentru că prin Învierea Lui El a învins moartea şi S-a arătat pe Sine veşnic viu prin Înălţarea la cer şi prin şederea de-a dreapta Tatălui. De aceea, Dumnezeul-om este şi Viaţa şi măsura Vieţii. Tot ceea ce nu vine de la El este muritor. Unde nu este El, acolo viaţa se transformă în moarte, pentru că El este singurul care face ca viaţa să fie viaţă adevărată, viaţă veşnică. Îndepărtarea de El, Care este Viaţa, sfârşeşte totdeauna cu întunericul şi cu moartea.[2]
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne spune că:
„Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa.” (1 In 5, 11 – 12).
Aşadar câtă vreme cineva nu crede în Hristos rămâne în moarte, trăieşte în moarte. Părintele Iustin Popovici, în comentariul său la Epistolele Sfântului Ioan Teologul, spunea că:
„În afara lui Hristos nu-i decât moarte, nu-s decât cadavre. Câtă vreme omul n-a ajuns la această simţire vie a Dumnezeului-om, Hristos, n-are viaţa şi nu ştie ce-i, de fapt, viaţa.
Sub toate nenumăratele sale înfăţişări, păcatul face întotdeauna acelaşi lucru: îl minte pe om zicându-i că-i poate da viaţa – şi îl afundă în moarte; că-i poate da raiul – şi-l duce în iad; că-l poate face dumnezeu – şi-l preface în diavol. Ce păcat nu-i pe de-a-ntregul minciună? Şi prin care păcat omul nu se minte pe de-a-ntregul pe sine însuşi? Astfel, păcatul împinge la păcat, minciuna la minciună.”.[3]
Pentru că Fiul lui Dumnezeu este fără de păcat, El este pe de-a-ntregul Adevărul. Dar nu putem să facem referire la Hristos Calea, Adevărul şi Viaţa fără a vorbi despre Iubirea Lui. De ce? Pentru că Iubirea şi Adevărul sunt de-o-fiinţă; cresc una prin cealaltă, se întrepătrund. Putem spune că Iubirea trăieşte prin Adevăr, iar Adevărul trăieşte prin Iubire. Dacă Iubirea are un limbaj, acesta-i Adevărul; şi iarăşi, dacă Adevărul are o limbă, aceasta-i Iubirea. Adevărul nu poate trăi într-un suflet în care nu-i sălăşluită Iubirea, fiindcă Iubirea este viaţa Adevărului.
Pentru că Dumnezeu este Iubire, iubirea ne leagă, ne apropie duhovniceşte. Îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit mai întâi pe noi, şi S-a întrupat, S-a făcut om de dragul nostru.[4]
În cuvântarea de despărţire, în care e cuprinsă şi această pericopă biblică, Domnul Hristos le spune ucenicilor Săi:
„În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu. Şi unde Mă duc Eu, voi ştiţi şi ştiţi şi calea.” (In 14, 2).
Hristos se înalţă la Tatăl pentru a ne pregăti nouă loc în Împărăţia lui Dumnezeu. De ce? Pentru că Iubirea îl face nemuritor pe cel pe care îl iubim; iubirea înseamnă dăruire de dumnezeire, de nemurire celui pe care îl iubim – înseamnă a-i dărui viaţă veşnică. Iubirea aceasta este totdeauna jertfă, totdeauna jertfă de sine, iar scara acestei iubirii este imensă: începe cu cele mai mici jertfe şi sfârşeşte cu jertfa de sine.[5]
[1] Ieş 3, 14.
[2] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, p. 126.
[3] Arhim. Iustin Popovici, Epistolele Sfântului Ioan Teologul, pp. 103, 115.
[4] Ibidem, pp. 114, 80.
[5] Ibidem, p. 66.
