Evanghelia zilei: Mc 6, 45 – 53
În vremea aceea Iisus a îndemnat pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să meargă înaintea Sa, de cealaltă parte, spre Betsaida, până ce El va da drumul mulţimii. Iar după ce le-a dat drumul, s-a dus în munte să se roage. Când s-a înserat, corabia era în mijlocul mării, iar El era singur pe ţărm. Şi i-a văzut pe ucenici cum se munceau vâslind, căci vântul era împotriva lor; iar spre a patra strajă a nopţii, a venit la ei, umblând pe mare şi voia să treacă pe lângă ei. Dar lor, când L-au văzut umblând pe mare, li s-a părut că este o nălucă şi au strigat tare, pentru că toţi L-au văzut şi s-au înfricoşat. Însă El îndată a vorbit cu dânşii şi le-a zis: îndrăzniţi! Eu sunt, nu vă temeţi. Apoi s-a suit la ei în corabie şi a încetat vântul. Iar ei erau uimiţi peste măsură de mult şi se mirau între dânşii, pentru că nu pricepuseră nimic din minunea pâinilor, deoarece inima lor era împietrită. Şi trecând marea au venit în ţinutul Ghenizaretului.
Umblarea pe mare
Umblarea Domnului Hristos pe mare este relatată de Evangheliştii Matei, Marcu şi Ioan.[1] De ce nu şi de Evanghelistul Luca? Înclinăm să credem că Apostolii Matei şi Ioan au fost martori direcţi ai acestei minuni. Apoi, evanghelistul Marcu, ucenic al Sfântului Apostol Petru, nu putea să nu consemneze o minune care a marcat viaţa dascălului său, pentru că înşuşi Petru la cuvântul Domnului Hristos a umblat pe mare.[2] Evanghelistul Luca, ucenic al Sfântului Apostol Pavel, nu a fost martor direct al umblării pe mare şi nici părintele său duhovnicesc, Pavel, nu a participat la evenimentul în sine. Totuşi, acest argument nu este relevant pentru că la fel s-a întâmplat şi cu altă ocazie, anume la potolirea furtunii pe mare, fapt relatat de evangheliştii Matei, Marcu şi Luca,[3] şi nici atunci Luca nu a fost de faţă, ca de altfel nici Pavel. Prin urmare, trebuie să ţinem seama de alte aspecte, cum ar fi destinatarii şi scopul scrierilor fiecărui evanghelist.
Umblarea pe mare coroborată cu potolirea furtunii pe mare face parte din iconomia mântuirii neamului omenesc. Aceste evenimente au fost profeţite de proorocul David:
„Cei ce se coboară la mare în corăbii, cei ce-şi fac lucrarea lor în ape multe, aceia au văzut lucrurile Domnului şi minunile Lui întru adânc. El a zis şi s-a pornit vânt furtunos şi s-au înălţat valurile mării. Se urcau până la ceruri şi se coborau până în adâncuri, iar sufletul lor întru primejdii încremenea. Se tulburau şi se clătinau ca un om beat şi toată priceperea lor a pierit. Dar au strigat către Domnul în necazurile lor şi din nevoile lor i-a izbăvit. Şi i-a poruncit furtunii şi s-a liniştit şi au tăcut valurile mării. Şi s-au veselit ei, că s-au liniştit valurile şi Domnul i-a povăţuit pe ei la limanul dorit de ei.” (Ps 106, 23 – 31).
Psalmul 106 are şi un înţeles duhovnicesc. Se întâmplă ca independent de pregătirea şi pricepera noastră să fim depăşiţi de valurile vieţii acesteia. Apostolul Petru a umblat pe valurile mării, dar a fost depăşit de ele. Atunci a strigat către Domnul şi a fost izbăvit.[4]
Umblarea pe mare înseamnă în plan duhovnicesc umblarea deasupra păcatelor şi a patimilor. Prima treaptă din cele 30 câte numără Scara Raiului a Sfântului Ioan Sinaitul este tocmai lepădarea şi despărţirea de viaţa deşartă. Spune Sfântul Ioan Scărarul:
„Cel ce a ieşit din lume spre a împrăştia sarcina păcatelor lui să imite pe cei care stau lângă morminte în afară de cetate. Şi să nu-şi oprească şiroiul lacrimilor fierbinţi şi înfocate, să nu înceteze tânguirile fără de glas ale inimii, până când, ca un nou Lazăr, va vedea pe Iisus că a venit şi a prăvălit piatra învârtoşării de pe inimă, că a dezlegat mintea – acest Lazăr al nostru – de legăturile păcatelor şi că a poruncit îngerilor slujitori: Dezlegaţi-l pe el de patimi şi lăsaţi-l să se ducă spre fericita nepătimire.”.[5]
Cel legat de patimi nu este vrednic să-I slujească lui Dumnezeu. Această temă a nevredniciei este subliniată în rugăciunea pe care preotul o rosteşte în taină, în timp ce la strană se cântă Imnul heruvic:
„Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ţie, Împărate al slavei; căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cele cereşti.”.[6]
Nepătimirea este fundamentul pe care ne clădim omul nostru interior, omul virtuţilor. Aşa a procedat şi Sfânta Maria Egipteanca. După ce şi-a întinat trupul trăind în desfrînări şi-a venit în sine asemenea fiului risipitor şi a trăit în pustie până ce a dobândit nepătimirea. A dobândit apoi virtuţile care i-au îmbrăcat trupul şi sufletul. Întâi de toate a convertit plăcerea în iubire; a dobândit apoi rugăciunea, încât atunci când se ruga se înălţa de la pământ[7] şi nu în ultimul rând a dobândit credinţa şi pacea. Credinţa pentru că a umblat pe apele Iordanului ca pe uscat,[8] şi pacea pentru că la îngroparea ei a venit un leu din deşert, leul fiind semnul Domnului păcii.[9]
S-au împlinit cu această femeie cuvintele Domnului Hristos:
„Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face.” (In 14, 12).
Aşa cum Domnul Hristos a umblat pe mare, tot aşa, prin credinţă, a umblat pe mare şi Apostolul Petru şi Cuvioasa Maria Egipteanca şi, tot aşa, am putea umbla şi noi…
[1] Mt 14, 22 – 33; Mc 6, 45 – 52; In 6, 16 – 21.
[2] Mt 14, 28 – 31.
[3] Mt 8, 23 – 27; Mc 4, 35 – 41; Lc 8, 22 – 25.
[4] Mt 14, 30 – 31.
[5] Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, p. 145.
[6] Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 148.
[7] Triodul, p. 746.
[8] Ibidem, p. 752.
[9] BENEDICTA WARD, Vieţile sfintelor care mai înainte au fost desfrânate, p. 47.
