Evanghelia zilei: Lc 11, 23 – 26
Zis-a Domnul: cel care nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel care nu adună cu Mine risipeşte. Când duhul cel necurat va ieşi din om, va umbla prin locuri fără apă, căutându-şi odihnă; dar negăsind, îşi va zice: mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi, venind, o află măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine pe alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuiesc acolo; şi starea acelui om ajunge, acum pe urmă, mai rea ca la început.
Uitarea de Dumnezeu
Biserica ne învaţă că la Taina Sfântului Botez fiecare creştin primeşte un înger păzitor care, ocrotindu-l în mod nevăzut, îl învaţă să împlinească toate faptele bune pe parcursul vieţii şi-i reaminteşte poruncile lui Dumnezeu. La rândul său Lucifer, care din înger de lumină a devenit împărat al întunericului, dorind să antreneze tot neamul omenesc în propria sa cădere, deleagă pe lângă fiecare om un spirit căzut, care-l urmăreşte peste tot, străduindu-se să-l atragă în tot felul de păcate.
Prin urmare, după Botez omul este încadrat de doi îngeri: de îngerul păzitor, numit şi înger bun şi de un înger rău. Îngerul rău îşi dă toată silinţa să ne murdărească haina Botezului, haina albă pe care am primit-o atunci când am devenit creştini. Şi o întinăm cu fiecare păcat pe care-l facem. Păcatul, dacă se conştientizează şi dacă se mărturiseşte preotului, este iertat prin Taina Sfintei Spovedanii. Dar mărturisirea păcatelor nu este suficientă. Este necesară, dar nu suficientă. De ce? Pentru că trebuie să facem faptele credinţei. Dacă înainte am săvârşit păcate, acum trebuie să facem fapte bune, opusul păcatelor.
Păcatele au rădăcini. Ca să le smulgem afară este nevoie de nevoinţă: de post şi de rugăciune; de post ca unul ce cuprinde în sine toate nevoinţele trupeşti şi de rugăciune ca una ce cuprinde în sine toate nevoinţele sufleteşti. Aceste nevoinţe le-a recomandat Domnul Hristos Apostolilor atunci când L-au întrebat de ce nu au reuşit să vindece un demonizat. Le-a spus Domnul Hristos:
„Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt 17, 21; Mc 9, 29).
Dacă ne eliberăm din robia diavolului prin rugăciune şi prin post, tot aşa trebuie să luptăm în continuare cu el. Nu este de ajuns să ne curăţim sufletul prin spovedanie, ci trebuie să ne păstrăm această curăţie toată viaţa. De ce? Pentru că viaţa noastră duhovnicească este o continuă luptă, o continuă ispitire:
„Atunci când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit. Şi, venind, o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el.” (Mt 12, 43 – 45; Lc 11, 24 – 26).
Diavolul vorbeşte cu omul fără de glas, dar se foloseşte de „cuvinte”; gândurile sunt ca nişte „cuvinte” care nu sunt purtate de glas, nici îmbrăcate în sunete. Astfel, semnele concrete că spiritul căzut s-a apropiat de noi şi acţionează asupra noastră sunt acestea:
– rapida apariţie în noi a gândurilor şi închipuirilor, a simţămintelor şi senzaţiilor deşarte şi păcătoase;
– îngreuierea trupului şi intensificarea pornirilor trupeşti;
– împietrirea inimii;
– aroganţa;
– gândurile de slavă deşartă;
– respingerea pocăinţei;
– uitarea de moarte;
– plictiseala;
– deosebita preocupare de grijile pământeşti. [1]
Când omul uită de Dumnezeu, uită şi de moarte şi începe să trăiască ca şi cum ar fi nemuritor, nemaifiind preocupat deloc de starea lui de călător înspre veşnicie, nici de soarta care-l aşteaptă.
„Dacă amintirea vivifică – spune Alexandre Schmemann – uitarea este moarte, sau mai bine zis începutul morţii. Lipsa acelui pe care l-am uitat este o realitate pentru mine; el într-adevăr nu mai există în viaţa mea, a murit pentru mine şi eu pentru el. Dar dacă Acela pe Care L-am uitat este Dumnezeu, Dătătorul de viaţă, dacă Dumnezeu a încetat să mai fie amintirea care era cunoaşterea şi puterea vieţii, viaţa devine o cunoaştere a morţii şi o gustare a ei continuă.”[2]
Uităm de Dumnezeu atunci când nu mai vorbim cu El prin rugăciune. Sfântul Marcu Ascetul spune:
„Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când îl vei uita Domnul să-şi aducă aminte de tine.”.[3]
Astfel, primul semn al „uitării de Dumnezeu” este că începem să neglijăm rugăciunea, această îndeletnicire absolut indispensabilă omului şi să o socotim o activitate nefolositoare şi facultativă;[4] renunţăm nu numai la rugăciunea neîncetată, ci şi la cea statornicită să se facă dimineaţa şi seara.
Fără rugăciune vom fi fără Dumnezeu; ne vom îndrăci. Atunci, fără ruşine vom călca în picioare poruncile lui Hristos şi vom săvârşi păcatele cele mai groaznice, pentru că uitând de moartea fizică suntem cuprinşi de moartea spirituală.
Încetul cu încetul, păcatul micşorează sufletul omului, îl apropie de moarte, îl transformă din nemuritor în muritor, din nestricăcios şi infinit, în stricăcios şi mărginit. Cu cât mai multe păcate are omul cu atât este mai muritor. Şi, dacă omul nu se simte pe sine însuşi nemuritor, este limpede că se găseşte cu totul cufundat în păcate.
Creştinismul este o chemare la lupta împotriva morţii până la suflarea cea mai de pe urmă, adică până la biruinţa finală asupra ei. Orice păcat constituie o cedare, orice patimă, o trădare, orice răutate, o înfrângere.[5]
Dimpotrivă, cel ce îşi aminteşte adesea de moartea trupească devine viu sufleteşte. El locuieşte pe pământ ca un călător într-o colibă, sau ca un prizonier în închisoare, aşteptând în orice moment să fie judecat şi executat. În faţa ochilor săi porţile veşniciei sunt mereu deschise. Nici o frumuseţe pământească, nici o ispită nu-i atrage atenţia sau dorinţa. Nu judecă pe nimeni, căci ştie că în faţa judecăţii lui Dumnezeu se va pronunţa împotriva lui aceeaşi judecată cu care el judecă aici jos pe alţii. El iartă totul şi pe toţi pentru ca şi el să fie iertat şi să dobândească mântuirea. Este bun cu toţi, are milă faţă de toţi, ca şi el să aibă parte de milă şi de iertare.[6]
Prin aducerea aminte de moarte – cum se spune în Pateric – se naşte în noi lepădarea grijilor şi a tuturor deşertăciunilor, paza minţii şi rugăciunea neîncetată, şi toată virtutea. De aceea, dacă e cu putinţă, să ne folosim de acest lucru ca de propria respiraţie, pentru că nimeni care cunoaşte amintirea morţii nu va mai putea păcătui vreodată.[7]
[1] Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, p. 220.
[2] Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împărăţiei, p. 130.
[3] SFÂNTUL MARCU ASCETUL, Despre legea duhovnicească în 200 de capete, 25, în Filocalia 1, p. 287.
[4] „Cel ce neglijează rugăciunea îşi neglijează mântuirea; cel ce părăseşte rugăciunea îşi pierde mântuirea.”. – cf. Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, p. 238.
[5] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, p. 67.
[6] Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, pp. 100 – 101.
[7] ISIHIE PREOTUL, Către Teodul, 53; ISIHIE HOREVITUL – cf. Dimitrios G. Tsamis, Patericul Sinaitic, pp. 111 – 113.
