Uitarea de Dumnezeu (Vineri, Săptămâna a XXIII-a după Rusalii)

de | nov. 26, 2021

Evanghelia zilei: Lc 11, 23 – 26

Zis-a Domnul: cel care nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel care nu adună cu Mine risipeşte. Când duhul cel necurat va ieşi din om, va umbla prin locuri fără apă, căutându-şi odihnă; dar negăsind, îşi va zice: mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi, venind, o află măturată şi îm­podobită. Atunci se duce şi ia cu sine pe alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuiesc acolo; şi starea acelui om ajunge, acum pe urmă, mai rea ca la început.

Uitarea de Dumnezeu

Biserica ne învaţă că la Taina Sfântului Botez fiecare creştin pri­meşte un înger păzitor care, ocrotindu-l în mod nevăzut, îl învaţă să îm­pli­nească toate fap­tele bune pe parcursul vieţii şi-i reaminteşte poruncile lui Dumnezeu. La rândul său Lucifer, care din înger de lumină a devenit împărat al întunericului, dorind să antreneze tot neamul omenesc în pro­pria sa cădere, deleagă pe lângă fiecare om un spirit căzut, care-l urmă­reş­te peste tot, străduindu-se să-l atragă în tot felul de păcate.

Prin urmare, după Botez omul este încadrat de doi îngeri: de în­gerul păzitor, numit şi înger bun şi de un înger rău. Îngerul rău îşi dă toată silinţa să ne murdă­rească haina Botezului, haina albă pe care am primit-o atunci când am devenit creştini. Şi o întinăm cu fiecare păcat pe care-l facem. Păcatul, dacă se conştienti­zează şi dacă se mărturiseşte preotului, este iertat prin Taina Sfintei Spovedanii. Dar mărturisirea pă­ca­telor nu este suficientă. Este necesară, dar nu suficientă. De ce? Pentru că trebuie să facem faptele credinţei. Dacă înainte am săvârşit păcate, acum trebuie să facem fapte bune, opusul păcatelor.

Păcatele au rădăcini. Ca să le smulgem afară este nevoie de ne­voinţă: de post şi de rugăciune; de post ca unul ce cuprinde în sine toate nevoinţele trupeşti şi de rugăciune ca una ce cuprinde în sine toate ne­voinţele sufleteşti. Aceste nevoinţe le-a recomandat Domnul Hristos Apos­tolilor atunci când L-au întrebat de ce nu au reuşit să vindece un de­monizat. Le-a spus Domnul Hristos:

„Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt 17, 21; Mc 9, 29).

Dacă ne eliberăm din robia diavolului prin rugăciune şi prin post, tot aşa trebuie să luptăm în continuare cu el. Nu este de ajuns să ne cu­răţim sufletul prin spovedanie, ci trebuie să ne păstrăm această curăţie toată viaţa. De ce? Pentru că viaţa noastră duhovnicească este o continuă luptă, o continuă ispitire:

„Atunci când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit. Şi, venind, o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el.” (Mt 12, 43 – 45; Lc 11, 24 – 26).

Diavolul vorbeşte cu omul fără de glas, dar se foloseşte de „cuvin­te”; gân­du­rile sunt ca nişte „cuvinte” care nu sunt purtate de glas, nici îm­brăcate în sunete. Astfel, semnele concrete că spiritul căzut s-a apro­piat de noi şi acţionează asupra noastră sunt acestea:

– rapida apariţie în noi a gândurilor şi închipuirilor, a simţămintelor şi sen­­zaţiilor deşarte şi păcătoase;

– îngreuierea trupului şi intensificarea pornirilor trupeşti;

– împietrirea inimii;

– aroganţa;

– gândurile de slavă deşartă;

– respingerea pocăinţei;

– uitarea de moarte;

– plictiseala;

– deosebita preocupare de grijile pământeşti. [1]

Când omul uită de Dumnezeu, uită şi de moarte şi începe să tră­ias­că ca şi cum ar fi nemuritor, nemaifiind preocupat deloc de starea lui de călător înspre veşnicie, nici de soarta care-l aşteaptă.

„Dacă amintirea vivifică – spune Alexandre Schmemann – uitarea este moarte, sau mai bine zis începutul morţii. Lipsa acelui pe care l-am uitat este o realitate pentru mine; el într-adevăr nu mai există în viaţa mea, a murit pentru mine şi eu pentru el. Dar dacă Acela pe Care L-am uitat este Dumnezeu, Dătătorul de viaţă, dacă Dumnezeu a încetat să mai fie amin­tirea care era cunoaşterea şi puterea vieţii, viaţa devine o cunoaştere a mor­ţii şi o gustare a ei continuă.”[2]

Uităm de Dumnezeu atunci când nu mai vorbim cu El prin rugă­ciu­ne. Sfântul Marcu Ascetul spune:

„Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când îl vei uita Domnul să-şi aducă aminte de tine.”.[3]

Astfel, primul semn al „uitării de Dumnezeu” este că începem să neglijăm rugăciunea, această îndeletnicire absolut indispensabilă omului şi să o socotim o activitate nefolositoare şi facultativă;[4] renunţăm nu numai la rugăciunea neîn­cetată, ci şi la cea statornicită să se facă dimi­neaţa şi seara.

Fără rugăciune vom fi fără Dumnezeu; ne vom îndrăci. Atunci, fără ruşine vom călca în picioare poruncile lui Hristos şi vom săvârşi păcatele cele mai groaz­nice, pentru că uitând de moartea fizică suntem cuprinşi de moartea spirituală.

Încetul cu încetul, păcatul micşorează sufletul omului, îl apropie de moarte, îl transformă din nemuritor în muritor, din nestricăcios şi infi­nit, în stricăcios şi mărginit. Cu cât mai multe păcate are omul cu atât este mai muritor. Şi, dacă omul nu se simte pe sine însuşi nemuritor, este limpede că se găseşte cu totul cufundat în păcate.

Creştinismul este o chemare la lupta împotriva morţii până la su­flarea cea mai de pe urmă, adică până la biruinţa finală asupra ei. Orice păcat constituie o cedare, orice patimă, o trădare, orice răutate, o înfrân­gere.[5]

Dimpotrivă, cel ce îşi aminteşte adesea de moartea trupească de­vine viu su­fle­teşte. El locuieşte pe pământ ca un călător într-o colibă, sau ca un prizonier în închi­soare, aşteptând în orice moment să fie judecat şi executat. În faţa ochilor săi porţile veşniciei sunt mereu deschise. Nici o frumuseţe pământească, nici o ispită nu-i atrage atenţia sau dorinţa. Nu judecă pe nimeni, căci ştie că în faţa judecăţii lui Dumnezeu se va pro­nunţa împotriva lui aceeaşi judecată cu care el judecă aici jos pe alţii. El iartă totul şi pe toţi pentru ca şi el să fie iertat şi să dobândească mân­tuirea. Este bun cu toţi, are milă faţă de toţi, ca şi el să aibă parte de milă şi de iertare.[6]

Prin aducerea aminte de moarte – cum se spune în Pateric – se naş­te în noi lepădarea grijilor şi a tuturor deşertăciunilor, paza minţii şi ru­gă­ciunea neîncetată, şi toată virtutea. De aceea, dacă e cu putinţă, să ne folosim de acest lucru ca de propria respiraţie, pentru că nimeni care cunoaşte amintirea morţii nu va mai putea păcătui vreodată.[7]

[1] Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, p. 220.

[2] Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împărăţiei, p. 130.

[3] SFÂNTUL MARCU ASCETUL, Despre legea duhovnicească în 200 de capete, 25, în Filo­calia 1, p. 287.

[4] „Cel ce neglijează rugăciunea îşi neglijează mântuirea; cel ce părăseşte rugăciunea îşi pierde mântuirea.”. – cf. Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, p. 238.

[5] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, p. 67.

[6] Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, pp. 100 – 101.

[7] ISIHIE PREOTUL, Către Teodul, 53; ISIHIE HOREVITUL – cf. Dimitrios G. Tsamis, Pate­ricul Sinaitic, pp. 111 – 113.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Uitarea de Dumnezeu (Vineri, Săptămâna a XXIII-a după Rusalii)
Uitarea de Dumnezeu (Vineri, Săptămâna a XXIII-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Cum simplificăm o viață tot mai complicată? (ep 12)

Cum simplificăm o viață tot mai complicată? (ep 12)

Merită să observăm că simplitatea și smerenia fac casă bună, cele două potențându-se reciproc: cu cât omul trăiește o viață mai simplă, cu atât mai ușor îi e fie smerit. Și invers: cu cât omul e mai smerit cu atât îi e mai ușor să ducă o viață simplă. Florenski...